După 25 de ani împreună: Golul care rămâne
— Nu pot să cred, Sorina! Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei noastre, cu ochii în lacrimi, privind la două dintre cele mai importante persoane din viața mea: soțul meu, Radu, și cea pe care o considerasem sora pe care n-am avut-o niciodată.
Sorina nu spunea nimic. Se uita la podea, rușinată, dar nu încerca să nege. Radu, cu fața palidă și privirea pierdută, încerca să articuleze ceva, dar cuvintele îi rămâneau blocate în gât. Într-o clipă, tot ce construisem în 25 de ani s-a prăbușit peste mine ca un castel de nisip lovit de valuri.
Nu știu cât timp am stat acolo, în tăcerea aceea apăsătoare. Parcă timpul se oprise. Îmi amintesc doar cum mi-am strâns halatul pe lângă corp și am ieșit pe balcon, încercând să respir. Era februarie, frigul mușca din obraji, dar nu simțeam nimic. Doar golul acela imens din piept.
Totul a început cu niște mesaje ciudate pe telefonul lui Radu. Nu eram genul gelos, dar ceva mă rodea. Într-o noapte, când el făcea duș, am citit conversațiile. Numele Sorinei apărea mereu. Glume, promisiuni, dorințe ascunse. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să cred că e o neînțelegere. Dar nu era.
A doua zi, am chemat-o pe Sorina la mine sub pretextul că voiam să bem o cafea și să povestim ca pe vremuri. Când a intrat pe ușă, am știut. Nu mai era privirea aceea sinceră, deschisă. Era vinovăție și teamă.
— De cât timp? am întrebat fără să ridic vocea.
— De aproape un an… a șoptit ea, abia auzit.
Radu a încercat să intervină:
— Maria, te rog… Nu e vina ta. S-au întâmplat lucruri între noi… Nu știu cum să explic…
Am izbucnit în plâns. Nu pentru că nu știam răspunsurile, ci pentru că nu voiam să le aud. Pentru că orice explicație ar fi dat nu ar fi șters trădarea.
În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Radu dormea pe canapea. Eu mă închideam în dormitor și plângeam până adormeam epuizată. Fata noastră, Ioana, era la facultate în Cluj și nu știa nimic. Nu voiam să-i stric lumea și ei.
Mama m-a sunat într-o seară:
— Ce ai, mamă? Te simt schimbată la voce…
Am mințit-o că sunt obosită de la serviciu. Cum să-i spun că după 25 de ani totul s-a terminat?
Într-o dimineață, Radu a venit la mine cu ochii roșii:
— Maria, vreau să divorțăm. Nu mai pot trăi așa. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar adevărul era că nici eu nu mai puteam trăi așa. Am acceptat fără să mai spun nimic.
Lunile care au urmat au fost un coșmar. Oamenii vorbeau pe la colțuri — „Ai auzit? Radu și Maria divorțează! Și cu cine crezi că e el acum? Cu Sorina!” — iar eu simțeam cum fiecare privire mă judecă sau mă compătimește.
Ioana a aflat într-un final. A venit acasă plângând:
— Cum ai putut să nu-mi spui? Cum ai putut să taci?
Am îmbrățișat-o și i-am spus doar atât:
— Am vrut să te protejez.
Dar adevărul era că nu știam nici eu cum să gestionez totul.
Sorina a încercat să mă caute de câteva ori. Mi-a scris mesaje lungi despre cât de rău îi pare și cât de mult regretă ce s-a întâmplat. Nu i-am răspuns niciodată. Prietenia noastră murise în aceeași zi cu mariajul meu.
Am început să merg la psiholog după ce am avut un atac de panică la supermarket. M-am trezit plângând printre rafturi, fără să știu de ce. Doamna psiholog, doamna Dobre, m-a ajutat să pun cap la cap bucățile vieții mele și să încerc să găsesc sens în tot haosul acesta.
— Maria, cine ești tu fără Radu? m-a întrebat într-o ședință.
Nu știam ce să răspund. Îmi dădusem toată viața pentru familie, pentru casă, pentru ceilalți. Cine eram eu acum?
Am început să pictez din nou, ceva ce nu mai făcusem din facultate. Culorile mă ajutau să-mi exprim durerea și furia fără cuvinte. Am mers singură la mare pentru prima dată după mulți ani și am stat pe plajă privind valurile ore întregi.
Încet-încet am început să respir din nou. Să mă regăsesc. Să accept că viața mea nu va mai fi niciodată la fel — dar poate că nici nu trebuie să fie.
Acum, după doi ani de la divorț, încă mai simt uneori golul acela imens când intru în casa goală sau când văd poze vechi cu noi trei zâmbind fericiți. Dar am învățat că pot merge mai departe.
Mă întreb adesea: Cum reconstruiești când tot ce știai se prăbușește? Poate că răspunsul e simplu: pas cu pas, zi după zi… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?