„Tată, de ce acum?” – Întoarcerea care mi-a răvășit viața

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, după tot ce ai făcut! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploua torențial, iar umbrele copacilor băteau în geam ca niște degete nervoase. În fața mea, tata – bărbatul pe care nu-l mai văzusem de douăzeci de ani – stătea cu valiza în mână, ud până la piele, dar cu privirea aceea încăpățânată pe care o țineam minte din copilărie.

— Ana, sunt tatăl tău. Legal, am dreptul să stau aici. Ești singura mea familie, a spus el, încercând să-și dreagă glasul. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. În spatele meu, mama striga la telefon:

— Să nu-l lași să intre! Să nu uiți cum ne-a lăsat! Cum te-a uitat!

Am închis ochii o secundă. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund sub pat ca atunci când eram mică și tata pleca trântind ușa. Dar aveam treizeci și doi de ani acum. Aveam propria mea casă, un job la o editură mică din București și o viață pe care mi-o construisem cu greu, cărămidă cu cărămidă, peste ruinele copilăriei mele.

— Intră, am spus printre dinți. Dar nu te aștepta la nimic de la mine.

A intrat încet, lăsând în urmă o dâră de apă pe parchetul meu nou. Mirosea a ploaie și a vechi. S-a așezat pe canapea ca un om obosit de drumuri lungi și tăceri grele.

— Ana… nu știu cum să încep. Știu că ți-am greșit. Dar am nevoie de ajutorul tău. Sunt bolnav…

Cuvintele lui au plutit între noi ca un nor toxic. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bolnav? De ce nu m-ai căutat când eram copil? Când plângeam după tine? Când mama muncea două schimburi ca să avem ce mânca?

— De ce acum? am întrebat cu voce joasă. De ce după douăzeci de ani?

A oftat adânc.

— Am făcut multe greșeli. Am fost laș. Am fugit de responsabilitate… Dar nu mai am pe nimeni. Fratele meu a murit anul trecut. N-am unde să mă duc.

Am simțit furia mamei crescând în mine ca o flacără veche care nu s-a stins niciodată. Dar era și ceva nou: o oboseală adâncă, ca o ceață care mă sufoca.

În zilele următoare, tata s-a mutat în camera de oaspeți. Îl auzeam noaptea tușind sau vorbind singur. Dimineața îmi lăsa bilețele stângace: „Mulțumesc pentru cafea”, „Sper că nu te deranjez prea mult”.

Mama mă suna zilnic:

— Nu-l lăsa să te manipuleze! O să-ți distrugă viața iar!

Prietenii mei erau împărțiți:

— E tatăl tău, Ana… Poate merită o șansă.

— Nu-i datorezi nimic! Ai dreptul să fii fericită fără el!

M-am trezit prinsă între două lumi: una a datoriilor familiale și alta a propriei mele libertăți. Seara, când mă uitam la tata cum își citea ziarul vechi sau încerca să repare clanța stricată la baie, vedeam un om bătrân și speriat, nu monstrul din amintirile mele. Dar când îmi aminteam cum plângea mama în bucătărie sau cum mă mințea că „tata e plecat cu serviciul”, simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după ce am cinat împreună – pentru prima dată după douăzeci de ani –, tata a spus încet:

— Știi… mi-ar plăcea să mergem într-o zi la mormântul bunicului tău. Să-ți povestesc despre copilăria mea…

Am izbucnit:

— Acum vrei să fii tată? Acum vrei să-mi povestești? Unde ai fost când aveam nevoie de tine?

A tăcut mult timp.

— Nu pot schimba trecutul, Ana. Dar pot încerca să fiu aici acum… dacă mă lași.

Am plâns atunci ca un copil. Toate zidurile pe care le ridicasem s-au prăbușit într-o secundă. L-am urât pentru că mă făcea să simt milă. L-am urât pentru că încă aveam nevoie de el.

În lunile care au urmat, am început să vorbim mai mult. Mi-a povestit despre greșelile lui, despre fricile lui, despre cum s-a simțit mereu un străin în propria viață. Am început să-l văd altfel: nu doar ca pe omul care m-a abandonat, ci ca pe un om rănit, incapabil să-și gestioneze propriile traume.

Mama însă nu m-a iertat niciodată pentru că l-am primit înapoi.

— Ai uitat tot ce am îndurat? Pentru ce? Pentru un bărbat care ne-a lăsat baltă?

— Nu am uitat nimic, mamă… Dar nu vreau să trăiesc toată viața cu ură.

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată: să încerc să iert fără să uit. Să-mi găsesc locul între două lumi care se respingeau reciproc.

Tata a murit după un an de când s-a întors la mine. În ultimele lui zile, i-am ținut mâna și i-am citit din poeziile lui Nichita Stănescu – poetul nostru preferat din copilărie. Înainte să plece, mi-a spus:

— Îmi pare rău că nu am știut să fiu tată… Dar sunt mândru de tine.

Acum, când stau singură în apartamentul meu și aud ploaia bătând în geamuri, mă întreb: oare am făcut bine? Oare putem vreodată să iertăm cu adevărat fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?