De ce nu mai vreau să am grijă niciodată de nepotul meu: O zi care mi-a schimbat viața
— Mama, te rog, nu mă lăsa la greu! Nu am cu cine să-l las pe Vlad, iar la serviciu nu mă pot învoi din nou.
Vocea Ioanei răsuna în telefon, tremurată, aproape disperată. Era a treia oară luna asta când mă ruga să am grijă de nepotul meu, Vlad, care răcise iar. M-am uitat la ceas: era abia șapte dimineața, iar eu nu dormisem aproape deloc din cauza durerilor de spate. Dar cum să-i spun „nu” fiicei mele? Cum să refuz un copil bolnav?
— Bine, Ioana, adu-l aici. O să mă descurc, am zis, încercând să-mi ascund oboseala.
Când a ajuns, Ioana era deja pe fugă. Mi-a lăsat o listă lungă cu medicamente, instrucțiuni și mi-a aruncat un „Mulțumesc, mama!” peste umăr, fără să mă privească în ochi. Vlad era palid și plângăcios. M-am aplecat să-l iau în brațe și am simțit cum coloana mea protestează. Dar m-am forțat să zâmbesc.
— Hai la bunica, puiule! O să fie bine.
Ziua a trecut greu. Vlad a plâns aproape tot timpul, nu voia să mănânce nimic și tușea rău. Am încercat să-i citesc povești, dar nu avea răbdare. La un moment dat, am simțit că nu mai pot. M-am retras în bucătărie pentru câteva minute, cu ochii în lacrimi. Mă simțeam vinovată că nu pot fi bunica aceea veselă și răbdătoare din povești. Mă durea tot corpul și sufletul.
Pe la prânz, a sunat telefonul. Era Mihai, fiul meu.
— Ce faci, mamă? Ai grijă de Vlad iar? Nu te mai lasă Ioana deloc să respiri! Ai grijă de tine, că nu mai ai 30 de ani!
Am simțit cum mi se strânge inima. Mihai mereu a fost mai atent la nevoile mele decât Ioana. Dar între ei era mereu o rivalitate mocnită.
— E bolnav copilul, ce era să fac? Iar Ioana are serviciu…
— Da’ și tu ai dreptul la viață! Mereu ai pus-o pe ea pe primul loc. Și uite unde ai ajuns: obosită, bolnavă și folosită!
Am închis repede discuția, dar cuvintele lui Mihai mi-au rămas în minte ca niște ace. Oare chiar mă folosește Ioana? Sau doar cer prea mult de la mine?
După-amiază, Vlad a făcut febră mare. M-am panicat. Am sunat-o pe Ioana:
— Ioana, are 39 cu 5! Ce fac?
— Dă-i Nurofen și pune-i comprese! Vin imediat ce pot! — vocea ei era iritată.
Am alergat prin casă după medicamente, cu Vlad plângând în brațe. Am simțit că mă prăbușesc. Într-un moment de neatenție, am scăpat sticluța cu sirop pe jos. S-a spart. Vlad s-a speriat și a început să urle mai tare.
Atunci am izbucnit și eu:
— Nu mai pot! Nu mai pot! — am strigat către pereți, cu lacrimile șiroind pe obraji.
Când a venit Ioana seara, m-a găsit plângând pe canapea, cu Vlad adormit lângă mine.
— Ce s-a întâmplat aici? — a întrebat ea rece.
— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să fiu mereu aici când ai nevoie! Sunt bătrână, mă doare tot corpul și… și simt că nu mai exist pentru nimeni decât ca bonă!
Ioana s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Deci asta crezi despre mine? Că te folosesc? Că nu-mi pasă?
— Nu știu… Poate că da… Poate că nici tu nu-ți dai seama cât mă doare totul… Nu doar fizic.
A urmat o tăcere grea. Vlad s-a trezit și a început iar să plângă. Ioana l-a luat în brațe și m-a privit cu ochii umezi:
— Știi cât de greu îmi e și mie? Sunt singură cu el de când m-a părăsit Radu. La serviciu mă presează șeful zilnic. Dacă nu erai tu… nu știu ce m-aș fi făcut!
Am simțit un val de vinovăție și furie amestecate. Mereu am vrut să fiu sprijinul copiilor mei, dar când au crescut, au uitat că și eu sunt om.
Mihai a venit și el seara aceea. S-a certat cu Ioana:
— Mereu vii aici doar când ai nevoie! Pe mama n-o vezi decât ca pe o bonă! — i-a aruncat el.
— Tu vorbești? Tu care nici nu știi ce vrea Vlad la micul dejun! — i-a răspuns ea furioasă.
M-am uitat la ei doi: copiii mei mari, certându-se ca niște străini în casa mea mică. M-am simțit brusc inutilă și singură.
Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la sacrificiile făcute pentru ei, la visele mele uitate undeva între scutece și facturi neplătite. La cât de mult mi-aș fi dorit ca cineva să mă întrebe: „Tu ești bine?”
A doua zi dimineață le-am spus hotărât:
— Nu mai pot avea grijă de Vlad singură când e bolnav. Vreau să vă ajut, dar trebuie să găsim altă soluție. Și eu am nevoie de timp pentru mine.
Ioana a plâns. Mihai a dat din cap aprobator. Poate că pentru prima dată au văzut-o pe mama lor ca pe un om, nu ca pe un robot de sacrificiu.
Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste? Oare când vom învăța să ne ascultăm unii pe alții cu adevărat?
Poate că nu e prea târziu nici pentru mine să spun „ajunge”. Dar voi? Ați avut curajul să vă puneți limitele față de cei dragi?