După 55 de ani: când dragostea se destramă în tăcere

— Nu vii la masă? am întrebat, ținând farfuria cu sarmale aburinde în mâini. Viorel nici măcar nu s-a uitat la mine. Stătea cu spatele, în fotoliul lui vechi, privind pe geam spre strada pustie. — Nu mi-e foame, Lidia. Am avut o zi grea. Mă doare capul. Poți să mă lași puțin singur? Am simțit cum mi se strânge inima. Era ziua mea de naștere, împlineam 55 de ani. Pe masă, un buchet de lalele de la piață și o sticlă de vin ieftin, fără fundiță, fără felicitare. Nici măcar nu a avut timp să stea cu mine la cină. Mi-a sărutat fruntea absent și s-a retras în biroul lui. Am încercat să-mi spun că e doar obosit, că poate la serviciu e greu, că poate vârsta îl apasă. Dar în noaptea aceea am dormit singură, cu ochii în tavan și cu inima plină de presimțiri negre.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, patul lui era neatins. Am găsit un bilet pe frigider: „Rămân la birou până târziu. Poate chiar dorm la Mark. Nu mă aștepta.” Mark era colegul lui de șprițuri din tinerețe, dar nu-l mai văzusem de ani buni. Am încercat să-l sun pe Viorel, dar nu a răspuns. Seara, am stat pe canapea cu telefonul în mână, privind la pozele noastre vechi din concedii: la mare, la munte, cu copiii mici, râzând împreună. Ce s-a întâmplat cu noi?

Timp de o săptămână, Viorel a venit acasă doar dimineața devreme, cât să-și schimbe hainele și să facă un duș rapid. Nu vorbea cu mine decât monosilabic. Îmi spunea că are nevoie de spațiu, că e stresat la muncă, că nu știe ce vrea. Într-o seară, fiica noastră, Ana, m-a sunat: — Mamă, ce se întâmplă cu tata? De ce nu răspunde la telefon? — E ocupat, draga mea… cred că e obosit. — M-ai mințit prost! Ceva nu e în regulă!

Într-o sâmbătă după-amiază, am decis să ies din casă. Nu mai suportam liniștea apăsătoare. Am mers la mall să cumpăr ceva pentru nepoțelul meu. Și atunci i-am văzut: Viorel și o femeie blondă, cu vreo douăzeci de ani mai tânără ca mine. Ținea mâna pe brațul lui și râdea zgomotos. Viorel părea alt om: relaxat, tuns proaspăt, îmbrăcat elegant. M-am ascuns după un stâlp și am simțit cum mi se taie picioarele.

Am stat acolo câteva minute bune, încercând să-mi adun curajul să mă apropii. Dar nu am putut. Am fugit acasă și am plâns până am adormit pe canapea. Când Viorel a venit acasă a doua zi dimineață, i-am spus direct:
— Cu cine ai fost ieri la mall?
S-a uitat la mine lung, apoi a oftat:
— Lidia… nu mai merge între noi. Am nevoie de altceva. Nu vreau să te rănesc.
— Dar mă rănești! Cum poți să faci asta după 30 de ani?
— Îmi pare rău… Nu mai pot trăi în minciună.

A urmat o perioadă în care casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă mut. Vorbeam doar despre facturi sau despre ce trebuie cumpărat pentru casă. Ana a venit acasă într-un weekend și l-a confruntat pe Viorel:
— Cum poți să ne faci asta? Să o lași pe mama singură?
Viorel a ridicat din umeri:
— Ana, nu e vorba despre voi. E vorba despre mine.
— Ești egoist! Ai distrus tot!

După ce a plecat Ana, am rămas singură în bucătărie și am început să mă gândesc la viața mea. Toată identitatea mea era legată de Viorel: soție devotată, mamă grijulie, gospodină perfectă. Cine eram eu fără el? Prietenele mele îmi spuneau să-l las, să-mi văd de viață, dar eu nu știam cum să fac asta.

Într-o zi, m-am întâlnit cu vecina mea, Mariana:
— Lidia, trebuie să ieși din casă! Hai cu mine la teatru!
Am acceptat fără tragere de inimă. La teatru am simțit pentru prima dată după mult timp că trăiesc din nou. Am râs, am plâns la piesa aia despre o femeie părăsită care își găsește curajul să o ia de la capăt.

Seara aceea a fost începutul unei schimbări lente în mine. Am început să ies mai des cu Mariana și alte vecine la plimbare prin parc sau la cafenea. Am descoperit că pot avea discuții interesante fără Viorel lângă mine. Am început să citesc din nou romane polițiste și să pictez icoane pe sticlă pentru biserica din cartier.

Dar serile erau tot grele. Mă uitam la patul gol și mă întrebam dacă voi mai fi vreodată fericită sau dacă voi rămâne prizoniera acestei trădări pentru totdeauna.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit cu nepoțelul meu și mi-a spus:
— Mamă, trebuie să mergem înainte! Tata a ales alt drum. Tu meriți să fii fericită!
Am plâns împreună și am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură.

Viorel vine uneori pe la noi să vadă copiii sau să aducă bani pentru facturi. Îl privesc ca pe un străin acum — un om care a făcut parte din viața mea și care a ales să plece fără să privească înapoi.

M-am întrebat adesea: oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi rămân blocate în trecut din cauza unei trădări? Poate că nu există răspunsuri simple… dar știu sigur că fiecare dintre noi merită o nouă șansă la fericire.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta sau ați merge mai departe?