În Umbra Nepăsării: O Fiică în Căutarea Vocii Sale

— Nu mai pot, Viorel! Nu vezi că o rănești?
Vocea mătușii Ileana răsună în sufrageria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiți pe la colțuri. Stau pe canapea, cu genunchii la piept, încercând să-mi ascund lacrimile. Tata nu răspunde. Își aprinde o țigară și privește pe geam, de parcă nu ar fi nimeni în cameră. Camelia, sora mea vitregă, stă la masă și-și face temele, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mă simt invizibilă. De când a murit mama, totul s-a schimbat. Tata s-a închis în el, iar eu am devenit o umbră în propria casă. Camelia e mereu lăudată: „Ce fată deșteaptă! Ce cuminte e Camelia!” Eu? Eu sunt doar „fata care plânge prea mult”.

— Tată, pot să merg la repetițiile de teatru? întreb cu voce stinsă.

El oftează, fără să mă privească.

— N-ai altceva mai bun de făcut? Ai văzut ce note ai la matematică? Lasă prostiile astea!

Îmi mușc buza de jos. Teatrul e singurul loc unde simt că exist. Acolo nu sunt „fata lui Viorel”, ci pur și simplu Ana. Dar tata nu înțelege. Pentru el, tot ce contează e ca eu să fiu ca și Camelia: bună la școală, ascultătoare, fără vise „prostești”.

În fiecare seară, când se lasă liniștea peste apartamentul nostru de la etajul patru, mă gândesc la mama. Îi simt lipsa ca pe o rană deschisă. Îmi amintesc cum mă lua în brațe și îmi spunea că pot fi orice îmi doresc. Acum, singurul lucru pe care îl aud e vocea tatei: „Nu ești destul de bună.”

Într-o zi, după ce Camelia a luat premiul întâi la olimpiada de biologie, tata a făcut o mică petrecere acasă. A cumpărat prăjituri și suc. Eu am stat într-un colț, uitându-mă la ei cum râd și povestesc. Nici nu m-au întrebat cum mi-a mers la repetiție sau dacă am nevoie de ceva.

Seara, când toată lumea dormea, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă există cineva care să mă vadă cu adevărat. Am scris o scrisoare mamei:

„Mamă, mi-e dor de tine. Tata nu mă mai vede. Camelia e mereu perfectă. Eu nu știu cine sunt fără tine.”

A doua zi, la școală, colega mea Roxana m-a întrebat de ce par mereu tristă.

— Ana, ce ai? Parcă nu mai ești tu.

Am izbucnit în plâns pe holul liceului. Roxana m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Nu trebuie să fii ca sora ta sau să-i faci pe plac tatălui tău. Tu ești tu.

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva mă ascultă.

În seara aceea, i-am spus tatei că vreau să merg la festivalul de teatru din București. M-a privit lung.

— Nu avem bani pentru prostii din astea.

— Pot să strâng eu bani! Am să dau meditații la engleză copiilor din bloc!

A râs ironic:

— Tu? Să-i înveți tu pe alții?

M-am ridicat de la masă și am ieșit trântind ușa. În cameră, Camelia a venit la mine.

— Ana… știu că ți-e greu. Dar poate dacă ai încerca să fii mai… ca mine…

— Nu vreau să fiu ca tine! am țipat.

Ea a plecat fără să spună nimic. Am plâns până târziu în noapte.

În zilele următoare am început să dau meditații copiilor din bloc. Nu era ușor – unii râdeau de mine, alții nu veneau deloc – dar am strâns câțiva bani. Roxana m-a ajutat să-mi fac un afiș pe care l-am lipit la avizierul scării.

Când i-am arătat tatei banii strânși, a ridicat din umeri:

— Faci ce vrei.

Nu era aprobare, dar nici interdicție. Pentru mine a fost suficient.

La festivalul de teatru am urcat pe scenă tremurând din toate încheieturile. În sală nu era nimeni din familie. Doar Roxana și profesoara de română au venit să mă susțină. Când am terminat monologul despre o fată care își caută locul într-o lume care nu o vrea, publicul a aplaudat îndelung.

După spectacol, profesoara m-a îmbrățișat:

— Ana, ai talent! Să nu renunți niciodată la tine!

Pe drumul spre casă am simțit pentru prima dată că merit să fiu văzută.

Când am ajuns acasă, tata era în bucătărie cu Camelia.

— Ai venit? Cum a fost? a întrebat el fără să ridice ochii din ziar.

— A fost bine, am spus simplu.

Camelia m-a privit altfel decât până atunci. Parcă pentru prima dată mă vedea și ea.

În acea noapte am visat-o pe mama zâmbindu-mi din pragul ușii.

Poate că nu voi fi niciodată fata perfectă pentru tata sau sora ideală pentru Camelia. Dar sunt Ana – și asta începe să fie suficient pentru mine.

Oare câți dintre noi trăim în umbra așteptărilor altora? Câți avem curajul să ne găsim vocea chiar dacă nimeni nu ne ascultă?