O scrisoare care a schimbat totul – Prețul sacrificiului matern într-o familie românească

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Ai citit scrisoarea? Ai văzut ce scrie acolo? vocea Irinei, fiica mea cea mare, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ceai de tei.

Mâinile îmi tremurau în timp ce țineam hârtia mototolită. Scrisul lui Mihai era inconfundabil, dar cuvintele păreau străine: „Nu mai pot. Am nevoie să respir. Îmi pare rău.” Atât. După douăzeci de ani împreună, două fiice și o viață construită din nimic, totul se rezuma la trei fraze scurte.

— Irina, te rog… nu acum, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Dar Irina nu s-a oprit.

— Mereu ai tăcut! Mereu ai înghițit totul și ai făcut pe plac tuturor! Uite unde am ajuns! Tata a plecat pentru că tu nu ai spus niciodată ce simți!

M-am prăbușit pe scaun, cu scrisoarea strânsă la piept. Ana, mezina, stătea în prag, cu ochii mari și umezi. Avea doar doisprezece ani și deja părea să înțeleagă mai mult decât ar fi trebuit.

În acea seară de noiembrie, viața mea s-a spart în mii de cioburi. Mihai nu a mai venit acasă. Telefonul lui era închis. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „nu cumva l-am supărat prea tare”.

Au urmat luni de tăcere și priviri grele la masă. Irina a început să lipsească de acasă, să vină târziu, să-și ascundă ochii sub gluga hanoracului. Ana se agăța de mine ca un copil mic, deși încerca să pară puternică.

— Mamă, o să ne descurcăm? m-a întrebat într-o seară, când încercam să fac socoteala facturilor pe colțul mesei.

— Da, puiule. O să fie bine. Trebuie să fie bine.

Dar nu era bine. Salariul meu de educatoare abia ajungea pentru chirie și mâncare. Am început să cos haine pentru vecine și să fac teme cu copiii din bloc pe câțiva lei în plus. Fiecare zi era o luptă cu oboseala și vinovăția.

Irina s-a îndepărtat tot mai mult. Într-o noapte, a venit acasă plângând, cu buza spartă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— Nimic! Lasă-mă în pace! Nu ești mama mea! a țipat și s-a trântit în cameră.

Am stat toată noaptea pe hol, cu urechea lipită de ușa ei. M-am rugat să adoarmă și să uite. Dar știam că nu va uita niciodată.

Au trecut ani. Mihai nu s-a mai întors. A trimis bani din când în când, dar niciodată nu a sunat să întrebe de fete. Mama a murit fără să-l mai vadă vreodată.

Ana a crescut frumos, timidă și tăcută. A intrat la facultate la Iași și a plecat de acasă fără să privească înapoi. Irina a rămas în oraș, dar ne vedeam rar. De fiecare dată când ne întâlneam, simțeam că între noi e un zid invizibil.

Într-o zi ploioasă de martie, am primit o scrisoare de la Ana. Era scrisă cu litere mici și ordonate:

„Mamă,
Știu că ai făcut tot ce ai putut pentru noi. Știu că ai suferit mult și că ai încercat să ne protejezi mereu. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am plătit toți un preț prea mare pentru liniștea ta aparentă. Poate ar fi trebuit să plângi mai mult în fața noastră sau să ne lași să vedem cât de greu îți este. Poate atunci am fi învățat să fim mai puternice.”

Am plâns citind rândurile ei. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că nu mai pot duce singură povara tăcerii mele.

În acea seară, am sunat-o pe Irina.

— Irina… știu că am greșit mult față de tine. Știu că ai suferit și tu… Poate n-am știut cum să fiu mamă după ce a plecat tata…

A fost liniște la celălalt capăt al firului.

— Mamă… eu încă te iubesc. Dar nu știu dacă pot să uit tot ce s-a întâmplat.

Am închis ochii și am lăsat lacrimile să curgă liber. Pentru prima dată, nu m-am mai ascuns după zâmbete false sau promisiuni goale.

Acum stau singură în apartamentul mic, cu pozele fetelor pe perete și cu scrisoarea lui Mihai într-un sertar vechi. Mă întreb adesea dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am făcut mai mult rău decât bine încercând să le protejez pe fete de adevărurile dure ale vieții.

Poate că uneori dragostea nu înseamnă doar să te sacrifici în tăcere, ci și să ai curajul să-ți arăți slăbiciunea celor dragi.

Oare câte mame din România trăiesc cu aceeași povară? Oare cât costă liniștea unei familii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?