Nu sunt nici bonă, nici servitoare: ziua în care i-am spus fiicei mele că am și eu viața mea

— Mamă, nu poți să mai stai și azi cu Vlad? Am o ședință importantă la birou și nu am cu cine să-l las!

Vocea Norei răsuna din bucătărie, tăioasă și nerăbdătoare. M-am oprit din strânsul jucăriilor, cu un urs de pluș în mână și o durere surdă în piept. Era a treia oară săptămâna asta când mă ruga — sau mai degrabă îmi cerea — să am grijă de nepotul meu. Am simțit cum mi se strânge gâtul, ca și cum cineva mi-ar fi pus o mână invizibilă pe suflet.

— Nora, nu pot azi. Am programare la medic și apoi trebuie să merg la cumpărături. Știi că mă dor genunchii și nu pot să car mult…

Nora a ieșit val-vârtej din bucătărie, cu părul prins neglijent și ochii aprinși de supărare.

— Mereu ai ceva de făcut! Nu știi cât de greu îmi e la serviciu? Toată lumea se bazează pe mine! Tu ai timp, ești acasă toată ziua!

Am simțit cum mă năpădește furia. Timp? Da, am timp, dar nu pentru mine. Timpul meu e mereu al altora: al Norei, al lui Vlad, al soțului meu, Doru, care nici el nu mă ajută prea mult. Am inspirat adânc, încercând să-mi adun curajul.

— Nora, nu sunt nici bonă, nici servitoare. Sunt mama ta. Și am și eu viața mea.

A tăcut o clipă, surprinsă de tonul meu. Vlad s-a apropiat de mine cu ochii mari și inocenți.

— Bunico, te joci cu mine?

M-am aplecat și l-am mângâiat pe cap.

— Azi nu pot, puiule. Dar mâine venim în parc, bine?

Nora s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Nu-mi vine să cred că refuzi să mă ajuți! Toate prietenele mele au mame care stau cu copiii lor!

Mi-au dat lacrimile. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și eliberată. De ani de zile mă sacrificasem pentru ea: când era mică, când a intrat la facultate, când a divorțat și s-a mutat înapoi acasă cu Vlad. Mereu eram acolo. Dar cine era acolo pentru mine?

M-am retras în dormitor și am închis ușa încet. Pe noptieră era poza noastră de la mare, când Nora avea vreo zece ani. Zâmbea larg, ținându-mă de mână. Unde dispăruse fetița aceea? Și unde dispăruse femeia care eram eu înainte să devin doar „mama Norei” sau „bunica lui Vlad”?

Seara, Doru a venit acasă obosit după schimbul doi. A văzut că sunt abătută.

— Ce-ai pățit?

I-am povestit totul printre suspine.

— Nu e corect ce-ți face Nora, mi-a spus el blând. Trebuie să-i spui clar ce simți. Altfel n-o să se schimbe nimic.

Am dormit prost în noaptea aceea. M-am gândit la mama mea, cum mă ajuta fără să se plângă niciodată. Dar atunci erau alte vremuri. Acum simțeam că mă sufoc.

A doua zi dimineață, Nora a venit la mine cu Vlad de mână.

— Te rog frumos, mamă… Nu știu ce m-aș face fără tine.

Am privit-o în ochi și i-am spus calm:

— Nora, te iubesc. Dar trebuie să înțelegi că am nevoie de timp pentru mine. Vreau să merg la teatru cu prietenele mele, vreau să citesc o carte fără să fiu întreruptă din cinci în cinci minute. Vreau să fiu mai mult decât bunica lui Vlad.

A izbucnit în plâns.

— Crezi că mie îmi e ușor? Sunt singură! Nu am pe nimeni!

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Vlad s-a uitat la noi nedumerit.

— Bunico, nu mai fi tristă…

Am zâmbit printre lacrimi.

— Nu sunt tristă, puiule. Sunt doar obosită.

În zilele următoare, Nora a început să caute o bonă pentru Vlad. La început a fost greu — se simțea trădată, iar eu mă simțeam vinovată. Dar încet-încet relația noastră s-a schimbat. Am început să ieșim împreună la cafea ca două prietene, nu doar ca mamă și fiică aflate într-un permanent schimb de favoruri.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Nora mi-a spus:

— Îți mulțumesc că mi-ai spus ce simți. Poate că aveam nevoie să aud asta ca să cresc și eu puțin.

Am zâmbit și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir ușurată.

Acum mă întreb: câte dintre noi uităm cine suntem atunci când devenim mame sau bunici? Câte avem curajul să spunem „ajunge” fără să ne simțim vinovate? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…