Între Două Lumi: Dragoste Virtuală și Prăbușirea Speranțelor

— Irina, tu chiar crezi că viața e un film? Ai 27 de ani și încă visezi la povești cu prinți pe internet! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, dar nu puteam să-i răspund. Cum să-i explic că Rareș nu era doar un profil cu poze frumoase și vorbe dulci? Că serile noastre pe video call, când râdeam până la lacrimi sau plângeam împreună, erau mai reale decât orice întâlnire la cafenea cu băieții din oraș?

Tata nici nu voia să audă. „Nu-mi aduci mie băiat necunoscut în casă! Să-l văd, să-l pipăi, să știu cine-i!” Dar Rareș era din Cluj, iar eu dintr-un sat uitat de lume din Buzău. Timp de doi ani, am trăit între două lumi: una a viselor noastre, unde ne promiteam că vom fi împreună orice ar fi, și alta a realității crude, unde părinții mei mă priveau ca pe o adolescentă naivă.

Într-o seară de iarnă, Rareș mi-a scris: „Irina, hai să facem pasul. Să ne vedem. Să ne căsătorim. Nu mai pot trăi fără tine.” Am simțit cum îmi explodează inima. Am acceptat fără să clipesc. Am stabilit totul pe fugă: cununia civilă la primăria din Cluj, o rochie albă cumpărată online, părinții mei invitați cu forța. Mama a plâns toată noaptea înainte de plecare. Tata a tăcut și a băut două pahare de țuică.

Ziua nunții a venit ca o furtună. Am ajuns la Cluj cu trenul, cu rochia mototolită în geantă și ochii umflați de nesomn. Rareș mă aștepta la primărie, cu un buchet de lalele galbene. Era prima dată când îl vedeam față în față. M-am uitat la el și am simțit un gol în stomac. Era el, dar parcă nu era. Zâmbetul lui era stângaci, privirea fugară. M-a îmbrățișat scurt, ca pe o rudă îndepărtată.

— Ești bine? am șoptit.
— Da… doar că… e totul atât de ciudat, Irina. Parcă nu mai știu cine suntem.

Cununia a trecut ca prin vis. Mama s-a uitat tot timpul la mine cu ochii roșii. Tata s-a certat cu nașii lui Rareș pentru că nu știau să țină paharul „ca lumea”. După ceremonie, am mers la un restaurant micuț. Rareș vorbea puțin, se uita mereu la telefon. Eu încercam să zâmbesc, dar simțeam cum ceva se rupe în mine.

Seara, în camera de hotel, am rămas singuri pentru prima dată. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor înapoi.

— Irina… cred că ne-am grăbit. E prea mult pentru mine. Nu știu dacă pot…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate promisiunile noastre, toate nopțile în care ne juram iubire veșnică… s-au topit într-o secundă.

— Cum adică? Rareș, noi… ne-am căsătorit! Am lăsat totul pentru tine!
— Știu… dar realitatea e altfel decât mi-am imaginat. Tu ești altfel… eu sunt altfel… Nu știu dacă pot să fiu soțul tău.

Am plâns toată noaptea. Dimineața, Rareș mi-a spus că are nevoie de timp să se gândească. M-am întors acasă singură, cu rochia albă mototolită și sufletul făcut bucăți.

Părinții m-au primit cu tăcere grea. Mama m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Tata a ieșit afară și a fumat un pachet întreg de țigări.

Au trecut luni de zile. Rareș mi-a scris din ce în ce mai rar. La un moment dat, mi-a spus că nu poate continua. Că nu e pregătit pentru o viață împreună. Că dragostea noastră era frumoasă doar pe ecran.

Am rămas singură, cu rușinea în sat și cu întrebările care mă macină și azi: Oare am greșit că am crezut în iubirea virtuală? Poate dragostea să supraviețuiască între două lumi atât de diferite? Sau suntem doar niște visători care se trezesc prea târziu?

Voi ce credeți? Ați risca totul pentru o iubire născută pe internet?