Între sânge și suflet: Povestea unui tată rupt între fiu și adevăr
— Nu mai vreau să aud de tine, tată! Dacă ții mai mult la Mihaela decât la mine, atunci să-ți fie de bine!
Cuvintele lui Vlad mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros, în timp ce ușa se trânti cu putere în urma lui. Rămăsesem singur în sufrageria mică, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai care se răcise demult. Pe masă, desenul lui Rareș, nepotul meu de șapte ani, zăcea uitat: un soare mare, galben, și trei figurine care se țineau de mână. Una dintre ele eram eu.
Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge aici. Când Vlad și Mihaela s-au căsătorit, am crezut că familia noastră va fi completă. Am crescut într-un sat din Buzău, unde sângele era mai gros decât apa și unde bărbații nu-și arătau niciodată slăbiciunea. Dar viața la oraș m-a învățat că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple.
Divorțul lor a venit ca un trăsnet. Vlad a plecat la București cu o altă femeie, iar Mihaela a rămas singură cu Rareș într-un apartament modest din Ploiești. În primele luni, am încercat să-l susțin pe Vlad, să-i spun că orice ar fi, sunt tatăl lui. Dar când am văzut-o pe Mihaela plângând pe scara blocului, cu Rareș strângându-se la pieptul ei, ceva s-a rupt în mine.
— Dragoș, nu vreau nimic de la tine… doar să-l vezi pe Rareș din când în când. Îi e dor de tine.
Nu puteam să-i întorc spatele. Am început să merg la ei aproape în fiecare weekend. Îl duceam pe Rareș în parc, îi citeam povești și îi cumpăram înghețată. Mihaela mă privea cu recunoștință și rușine amestecate. Știam că lumea vorbește — vecinii șușoteau când mă vedeau urcând scările blocului ei.
Într-o duminică, Vlad a venit pe neașteptate acasă la mine. Era nervos, cu ochii injectați de oboseală și furie.
— Ce cauți la ea? E fosta mea nevastă! Nu vezi că mă faci de râs?
— Vlad, e mama copilului tău! Rareș are nevoie de bunicul lui. Nu pot să-l pedepsesc pentru greșelile voastre.
— Nu e treaba ta! Dacă ții la mine, rupi orice legătură cu ea!
Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să aleg? Sângele meu sau sufletul meu? Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația mea cu Vlad. Nu mi-a mai răspuns la telefon luni întregi.
Mihaela a încercat să mă convingă să mă retrag.
— Dragoș, nu vreau să vă certați din cauza mea. Poate ar fi mai bine să nu mai vii…
— Nu pot, Mihaela. Rareș are nevoie de stabilitate. Și eu am nevoie de el.
Într-o zi, Rareș m-a întrebat:
— Bunicule, tati nu mă mai iubește?
Mi s-a pus un nod în gât. Cum să-i explic unui copil că adulții sunt uneori prea egoiști ca să vadă suferința celor mici?
— Ba da, puiule… doar că uneori oamenii mari se supără și uită ce e important.
Am început să simt presiunea din toate părțile. Sora mea, Mariana, m-a sunat:
— Dragoș, lumea vorbește urât despre tine prin sat. Zic că ai luat partea nurorii împotriva propriului tău băiat!
— Să vorbească! Eu știu ce fac și de ce fac!
Dar noaptea nu mai dormeam bine. Mă întrebam dacă nu cumva Vlad are dreptate. Dacă nu cumva trădez sângele meu pentru o femeie care nu-mi mai este nimic din punct de vedere legal.
Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad întâmplător la supermarket. S-a uitat la mine ca la un străin.
— Ai ales deja, tată. Să nu te mai apropii de mine.
Am ieșit afară cu ochii în lacrimi. O femeie m-a recunoscut și mi-a spus:
— Să știți că faceți bine ce faceți! Copilul acela are nevoie de dumneavoastră.
M-am întors acasă și am găsit un desen nou pe frigider: eu și Rareș ținându-ne de mână sub un curcubeu.
Mihaela a început să-și revină încet-încet. Și-a găsit un job part-time la o librărie și a început să zâmbească din nou. Rareș a început să râdă mai des. Dar Vlad… Vlad era tot mai departe.
De Crăciun am stat singur pentru prima dată în viața mea. Am privit bradul luminat și m-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut totul încercând să salvez o parte din ceea ce a fost odată familia mea.
Uneori mă uit la pozele vechi cu Vlad copil și mă întreb unde am greșit ca tată. Dar apoi îl văd pe Rareș alergând spre mine cu brațele deschise și știu că nu pot renunța la el.
Poate sângele ne leagă prin naștere, dar sufletul ne leagă prin alegeri. Am ales să fiu OM înainte de toate.
Spuneți-mi voi: am greșit că am pus umanitatea mai presus decât loialitatea oarbă față de sânge? Sau poate adevărata familie e cea pe care o construim zi de zi prin iubire?