Când Dragostea Se Gustă În Fiecare Zi: Povestea Unei Cine Nespuse

— Ioana, iar ai făcut supă de pui? N-ai văzut ce a gătit Simona aseară? Radu își aruncă geaca pe spătarul scaunului și mă privește cu o dezamăgire pe care o simt ca pe o palmă peste obraz.

Îmi strâng mâinile pe șorț și încerc să nu las lacrimile să-mi ardă ochii. Pe masă, supa aburește liniștită, iar pâinea proaspătă așteaptă să fie ruptă. Dar în aer plutește ceva greu, ca un nor de plumb.

— Simona are timp, Radu. Eu vin de la serviciu la șase, iau copiii de la grădiniță, fac temele cu Maria, apoi gătesc ce pot. Nu pot să fac lasagna și sufleu în fiecare zi.

Radu oftează și se așază la masă fără să mă privească. Copiii, Maria și Vlad, se uită la noi cu ochii mari, simțind tensiunea. Mă doare că nu pot să le ofer liniștea unei familii fericite, dar și mai tare mă doare că nu sunt niciodată destul.

În fiecare seară, povestea se repetă. Radu vine acasă cu povești despre Simona: cum a făcut coq au vin, cum a ornat prăjitura cu fructe exotice. Eu mă uit la mâinile mele crăpate de detergent și la lista de cumpărături care nu se potrivește niciodată cu salariul meu de educatoare.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să-i vorbesc:

— Radu, știi cât mă doare când mă compari cu Simona? Eu nu sunt ea. Nici nu vreau să fiu. Avem vieți diferite.

El a ridicat din umeri:

— Nu vreau să te rănesc, dar mi-ar plăcea să mai schimbăm și noi ceva la masă. Să simt că vii cu drag acasă.

M-am simțit ca o servitoare care nu-și face treaba destul de bine. Am adormit târziu, cu gândul la Simona: cum reușește ea? Are doar un copil, lucrează part-time și are bunici aproape. Eu am doar pe mama, bolnavă la țară, iar timpul meu e mereu pe fugă.

A doua zi am încercat să fac ceva diferit. Am găsit o rețetă de musaca pe internet și am stat două ore în bucătărie. Vlad s-a agățat de fusta mea:

— Mami, vii să ne jucăm?

— Nu pot acum, puiule. Trebuie să termin cina.

Când Radu a venit acasă, musacaua era gata. A gustat și a spus:

— E bună… Dar parcă tot supa ta era mai gustoasă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am lăsat farfuria pe masă și am ieșit pe balcon. Am plâns în tăcere, rușinată că nu pot fi femeia perfectă din poveștile lui Radu.

În weekend am mers la ziua Simonei. Casa ei mirosea a scorțișoară și vanilie. Toată lumea o lăuda pentru tortul sofisticat. Radu era încântat, iar eu mă simțeam mică și invizibilă.

Simona m-a tras deoparte:

— Ioana, tu ești bine? Pari obosită.

Am zâmbit forțat:

— E greu… Radu tot vorbește despre tine și ce gătești tu.

Simona a oftat:

— Ioana, eu gătesc ca să uit că soțul meu nu mă vede. Fiecare are povestea lui…

Atunci am înțeles că fiecare familie are luptele ei ascunse. Când am ajuns acasă, i-am spus lui Radu:

— Știi ce mi-a zis Simona? Că gătește ca să umple un gol. Eu gătesc ca să fim împreună la masă, chiar dacă e doar o supă simplă.

El s-a uitat lung la mine și pentru prima dată a tăcut. În seara aceea am mâncat în liniște, iar copiii au râs la glumele lui Vlad.

Dar rana rămâne. În fiecare zi mă întreb: oare cât valorează dragostea mea dacă nu vine cu mirodenii exotice? Oare câte femei se simt ca mine — mereu comparate, mereu insuficiente?

Poate că nu e vorba despre ce punem pe masă, ci despre cine suntem când ne așezăm împreună. Voi ce credeți? Dragostea chiar trebuie să aibă gust de coq au vin sau e destul o supă caldă făcută din suflet?