Casa bunicilor – Povestea unei moșteniri care mi-a destrămat familia

„Casa e doar pentru tine? Atunci, pentru mine nu mai exiști.” Cuvintele lui Radu au căzut ca un cuțit pe masa din bucătăria bunicii, acolo unde altădată împărțeam cozonac și râdeam până ne dureau obrajii. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar lumina galbenă se strecura printre perdelele vechi, desenând umbre pe fața lui încruntată. Mama stătea între noi, cu mâinile strânse la piept, iar tata privea în gol, incapabil să intervină.

Nu știu dacă am simțit vreodată mai multă vinovăție și furie în același timp. Bunica murise cu două luni înainte, iar testamentul ei fusese clar: casa din satul Bălteni rămânea mie, „singurul care a avut grijă de ea până la capăt”. Radu, fratele meu mai mare cu trei ani, nu venise nici măcar la înmormântare. „Aveam treabă la București”, spusese scurt la telefon. Dar acum, când notarul a citit actul, a explodat.

— Tu ai pus-o să scrie așa! Mereu ai fost favoritul ei! striga el, cu ochii injectați.

— Nu e adevărat, Radu! Știi bine că am stat aici pentru că tu ai plecat la oraș! am răspuns eu, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

Mama plângea încet, iar tata a ieșit afară fără un cuvânt. În acea clipă am simțit cum tot ce construisem împreună – verile petrecute pe malul Oltului, serile cu povești la gura sobei – se destramă sub greutatea unui act notarial.

În zilele care au urmat, Radu nu mi-a mai răspuns la telefon. Mama încerca să mă împace:

— Lasă-l, dragul mamei… O să-i treacă. E greu să accepți uneori adevărul.

Dar știam că nu era doar despre casă. Era despre resentimente adunate ani de zile: eu eram „băiatul bun”, cel care rămăsese acasă să aibă grijă de părinți și de bunici; el era „fugarul”, cel care-și făcuse viața la oraș și venea rar pe acasă. Moștenirea nu făcuse decât să scoată la suprafață tot ce mocnea între noi.

Într-o seară, după ce am terminat de vopsit gardul casei – gardul pe care îl făcusem împreună când eram copii – am găsit o scrisoare de la Radu în cutia poștală:

„Pentru tine casa asta e totul. Pentru mine e doar o rană. Să fii fericit cu ea.”

Am citit-o de zeci de ori, încercând să-i găsesc sensul. Nu era vorba despre ziduri sau acoperișuri; era vorba despre cine suntem și ce am pierdut pe drum. Am încercat să-l caut la București. Am bătut la ușa apartamentului lui din Drumul Taberei, dar nu mi-a deschis. Vecina mi-a spus că „băiatul acela brunet” nu mai locuiește acolo de câteva săptămâni.

Mama s-a stins la câteva luni după aceea. Spunea mereu că „nu poate muri liniștită până nu ne vede împăcați”. La înmormântare, Radu a stat în spate, cu ochii roșii și privirea pierdută. Nu ne-am spus nimic. După slujbă, am încercat să mă apropii de el:

— Radu… te rog… hai să vorbim.

M-a privit ca pe un străin:

— Nu mai avem ce vorbi.

A plecat fără să se uite înapoi. Tata s-a retras și el în tăcere, iar eu am rămas singur în casa bunicii, cu pereții încărcați de amintiri și cu o liniște apăsătoare care mă strivea.

În fiecare dimineață mă trezeam cu speranța că Radu va apărea pe poartă, că vom bea o cafea ca altădată și vom râde de prostiile copilăriei. Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Satul mă privea cu suspiciune: „L-ai lăsat pe frate-tău fără nimic”, șușoteau bătrânele la poartă. M-am izolat tot mai mult, muncind pământul și reparând casa, ca și cum aș fi putut repara și trecutul.

Într-o zi de iarnă, când viscolul bătea în geamuri și focul trosnea în sobă, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu mine și Radu copii, ținându-ne de mână în fața casei. Am izbucnit în plâns – un plâns amar, eliberator și dureros. Mi-am dat seama că nici o casă din lume nu poate umple golul lăsat de un frate pierdut.

Anii au trecut. Tata s-a dus și el după mama. Casa a rămas tot mai pustie, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit acceptând moștenirea. Poate ar fi trebuit să renunț la ea pentru liniștea familiei. Poate ar fi trebuit să lupt mai mult pentru fratele meu decât pentru niște ziduri reci.

Acum stau pe prispa casei și privesc apusul peste dealuri. Îmi aud gândurile răsunând în liniște: „Oare merită vreodată o moștenire prețul unei familii destrămate? Ce aș fi putut face altfel?”