După Douăzeci de Ani: Singură, Dar Nu Învinsă

— Nu pot să cred că faci asta după atâția ani, Sorin! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea ultimele haine într-o valiză veche, pe care o țineam ascunsă în debara pentru concedii. Era o seară de noiembrie, rece și umedă, iar în bucătărie mirosea a ceai de tei și a dezamăgire. Sorin nu s-a uitat la mine. A tras fermoarul valizei și a oftat, ca și cum ar fi dus pe umeri toată greutatea lumii.

— Nu mai pot, Maria. M-am săturat să trăiesc într-o casă unde nu mai există dragoste. Nu e vina ta. Poate nici a mea. Pur și simplu… s-a terminat.

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Îmi simțeam inima ca pe un ou crăpat, gata să se spargă în orice clipă. Douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care am crescut împreună, am plâns, am râs, am făcut sacrificii. Și totul se termina acum, într-o marți banală, fără niciun avertisment clar.

După ce a plecat, casa a devenit prea mare pentru mine și pentru Irina, fiica noastră de optsprezece ani. Zilele curgeau greu, ca mierea rece din borcan. Irina încerca să mă facă să râd, dar vedeam în ochii ei aceeași teamă pe care o simțeam și eu: ce ne facem acum?

— Mamă, nu-i nimic! O să fie bine! îmi spunea ea, încercând să pară puternică. Dar noaptea o auzeam plângând în camera ei.

M-am trezit într-o dimineață cu dorința nebună de a schimba ceva. Am început să ies mai des din casă, să merg la piață fără să mă ascund sub o eșarfă groasă, să vorbesc cu vecinele pe care le ignorasem atâția ani. Așa l-am cunoscut pe Mihai, un bărbat divorțat din blocul vecin. Avea ochi blânzi și un zâmbet cald. M-a invitat la o cafea într-o duminică ploioasă.

— Maria, știu că e greu… și eu am trecut prin asta. Dar viața nu se termină aici, mi-a spus el, atingându-mi ușor mâna.

M-am simțit vinovată că mă simțeam bine în compania lui Mihai. Parcă trădam tot ce fusesem cu Sorin. Dar aveam nevoie de cineva care să mă asculte fără să mă judece. Am început să ne vedem tot mai des: plimbări prin parc, seri cu filme vechi și discuții despre orice altceva decât trecutul.

Irina a observat repede schimbarea.

— Mamă… nu-mi spune că ai un iubit! a exclamat ea într-o seară, râzând și făcând ochii mari.

— Nu e chiar așa… doar ne vedem ca prieteni.

— Da, sigur! Prieteni! Să nu-mi spui că vrei să te măriți iar!

Am râs împreună, dar în sufletul meu era furtună. Oare chiar voiam să o iau de la capăt? Să mă leg din nou de cineva? Să port iar rochia albă? Sau doar încercam să umplu golul lăsat de Sorin?

Într-o seară, după ce Mihai a plecat și casa era liniștită, m-am uitat lung la poza de familie de pe raft: eu, Sorin și Irina la mare, cu zâmbete largi și ochii plini de speranță. Am început să plâng în hohote, fără să mă pot opri. Nu pentru Sorin. Nu pentru Mihai. Ci pentru mine — pentru femeia care uitase cine este fără un bărbat lângă ea.

A doua zi i-am spus lui Mihai că am nevoie de timp. A fost surprins, dar m-a înțeles.

— Maria, meriți să fii fericită… dar fericirea nu trebuie să vină mereu dintr-o relație. Dacă ai nevoie de spațiu, eu sunt aici ca prieten.

Am început să mă redescopăr. Am reluat pictura — pasiunea mea din tinerețe — și am început să merg la cursuri de yoga cu vecina mea, Elena. Am redecorat sufrageria singură și am plantat flori pe balcon. Încet-încet, casa nu mai părea atât de goală.

Irina m-a privit într-o zi cu un zâmbet ștrengăresc:

— Mamă… cred că ești mai fericită acum decât atunci când era tata acasă.

— Poate ai dreptate… Poate că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești.

Au trecut doi ani de atunci. Sorin s-a recăsătorit cu o femeie mai tânără și vorbește rar cu Irina. Mihai s-a mutat la Brașov pentru un nou început. Eu? Eu sunt încă aici — singură, dar nu singuratică. Am prietene noi, hobby-uri noi și o relație mult mai bună cu fiica mea.

Uneori Irina mă tachinează:

— Hai mamă, chiar nu vrei să-ți găsești pe cineva? Să te văd iar mireasă?

Râd și îi spun:

— Fericirea mea nu depinde de o rochie albă sau de un bărbat lângă mine. Sunt bine așa cum sunt.

Dar uneori mă întreb: Oare câți dintre noi avem curajul să fim cu adevărat singuri? Să ne găsim liniștea fără să ne agățăm de altcineva? Poate că adevărata iubire începe atunci când învățăm să ne iubim pe noi înșine.