Când sângele nu mai leagă: Povestea Mariei, mama care și-a pierdut fiul din cauza nurorii

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre mama ta, Radu! Ți-am spus deja, nu mai vreau să vină la noi fără să anunțe!

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea pe aragaz. Eu, Maria, stăteam pe hol, cu mâinile strânse pe geanta veche de piele. Auzeam totul. Mă simțeam ca o intrusă în casa în care, cu ani în urmă, alergam după Radu, băiețelul meu cu ochi mari și păr ciufulit. Acum, băiatul acela nu mai era al meu. Era al Irinei.

— Irina, te rog… e mama mea. Nu pot să-i spun să nu vină la noi… Nu pot, șopti Radu, dar vocea lui era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite.

Am bătut încet la ușă. Irina a deschis și m-a privit cu răceală. — Bună ziua, Maria. Nu ne-ai sunat înainte să vii. Poate data viitoare…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat, dar nu m-am simțit binevenită. Radu a venit spre mine, m-a îmbrățișat scurt, apoi s-a retras rapid, ca și cum ar fi încălcat o regulă nescrisă.

Așa începe povestea mea. Sunt Maria și am 62 de ani. Am crescut într-un sat din Buzău, unde familia era totul. Părinții mei au muncit pământul cu mâinile goale ca să ne țină la școală pe mine și pe sora mea. Am crezut mereu că sângele nu se spală niciodată, că dragostea de mamă e de neclintit. Dar viața mi-a arătat altceva.

Radu a fost singurul meu copil. L-am crescut singură după ce soțul meu, Gheorghe, a murit într-un accident de muncă la combinatul chimic. Am tras din greu ca să-i ofer tot ce n-am avut eu: haine curate, caiete noi, excursii la mare. Am renunțat la mine pentru el. Și când l-am văzut absolvind facultatea de informatică la București, am plâns de fericire.

Apoi a apărut Irina. O fată frumoasă, deșteaptă, dar rece ca o iarnă fără zăpadă. La început am încercat să mă apropii de ea: i-am dus plăcinte calde, am invitat-o la noi la țară, am încercat să-i spun povești din copilăria lui Radu. Dar ea mă privea mereu ca pe o povară.

— Maria, nu trebuie să te deranjezi cu atâtea lucruri. Avem tot ce ne trebuie aici la București, mi-a spus într-o zi.

Am simțit că nu sunt dorită. Dar am continuat să vin, să ajut, să fiu aproape de Radu. El era tot ce aveam.

Cu timpul, vizitele mele au devenit din ce în ce mai rare. De fiecare dată când veneam, Irina găsea un motiv să plece sau să mă ignore. Radu părea tot mai obosit, tot mai absent.

Într-o zi de toamnă târzie, am primit un telefon scurt:

— Mamă, nu mai veni o vreme pe la noi. Irina e însărcinată și are nevoie de liniște.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am plâns ore întregi în bucătăria mea mică din Buzău. M-am simțit inutilă, abandonată.

Au trecut luni fără să-mi văd fiul sau nepotul care s-a născut între timp. Am aflat de la vecini că au avut botezul la București și că nu m-au invitat.

Într-o zi m-am hotărât să merg neanunțată. Am bătut la ușa lor cu un cozonac cald și un pulover tricotat pentru cel mic. Irina mi-a deschis și mi-a spus sec:

— Maria, nu e momentul potrivit. Suntem ocupați.

Radu nici măcar nu a venit la ușă.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi și cozonacul neatins.

De atunci am început să mă izolez. Prietenele mele mă întrebau ce face Radu și eu mințeam: „E bine, muncește mult.” Dar adevărul era că nu știam nimic despre el.

În Ajunul Crăciunului am primit un mesaj sec: „Sărbători fericite!” Atât.

M-am întrebat mereu: unde am greșit? Am fost prea prezentă? Prea sufocantă? Sau poate Irina nu a vrut niciodată o soacră? Mi-am amintit de mama mea care spunea mereu: „Femeia ține casa.” Dar dacă femeia aceea nu te vrea în casa ei?

Într-o zi m-am întâlnit cu sora mea, Elena.

— Maria, trebuie să vorbești cu Radu! Nu poți trăi așa…

— Cum să vorbesc dacă nu-mi răspunde la telefon? Dacă nu mă vrea?

— E fiul tău! Nu-l lăsa să te piardă!

Am încercat din nou să-l sun. De data asta mi-a răspuns:

— Mamă… e complicat… Irina nu se simte bine când vii neanunțată… Avem nevoie de spațiu…

— Dar eu? Eu ce fac cu dorul ăsta? Cu singurătatea asta?

— Mamă… te rog…

Și a închis.

De atunci trăiesc cu sentimentul că mi-am pierdut copilul fără să-l pierd cu adevărat. Când aud râsete de copii pe stradă sau văd mame tinere cu bebeluși în brațe, mă doare sufletul.

Multe femei ca mine trec prin asta și nu spun nimic. Ne ascundem durerea sub zâmbete false și vorbe goale.

Poate că vina e împărțită: poate că n-am știut să mă retrag la timp sau poate că lumea s-a schimbat prea repede pentru mine.

Dar uneori mă întreb: oare sângele chiar nu se spală niciodată? Sau dragostea de mamă poate fi ștearsă de o ușă trântită în față?

Voi ce credeți? E vina mea sau pur și simplu așa e viața acum?