Ziua în care i-am închis ușa mamei mele

— Nu mai vreau să te văd! Du-te! am urlat, cu pumnii strânși, privind-o pe mama cum își trage paltonul pe umeri, cu ochii roșii de plâns. Aveam șase ani și nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu, doar că tata țipa, mama plângea, iar eu eram prins la mijloc ca un animal speriat.

Îmi amintesc perfect mirosul de ceai de tei din bucătărie și cum lumina slabă de februarie se strecura printre perdelele groase. Tata, Ion, stătea rezemat de ușă, cu fața încremenită, iar bunica Ana îmi strângea mâna prea tare. — Lasă copilul să vorbească, a zis ea, cu vocea tăioasă. Mama, Elena, s-a apropiat de mine, încercând să mă ia în brațe. Am făcut un pas înapoi. — Nu vreau! Nu mai vreau să vii niciodată! am țipat din nou, simțind că dacă nu spun asta, o să explodez.

Nu știam atunci că mama nu avea unde să se ducă. Nu știam că tata o acuza pe nedrept de lucruri pe care nu le făcuse niciodată. Nu știam că bunica îi spunea mereu că nu e destul de bună pentru fiul ei și că eu eram singura ei alinare. Tot ce știam era că voiam liniște.

După ce a plecat, casa a devenit și mai tăcută. Tata nu vorbea decât despre cât de mult ne-a trădat mama. Bunica mă ducea la biserică și mă punea să mă rog pentru sufletul ei pierdut. Eu mă uitam la pozele cu noi trei din album și nu înțelegeam unde greșisem.

Anii au trecut. Mama a încercat să mă vadă de câteva ori, dar tata îi spunea mereu că nu sunt acasă sau că nu vreau să o văd. La școală, când ceilalți copii vorbeau despre mamele lor, eu spuneam că a mea e plecată la muncă în Italia. Era mai ușor decât să explic adevărul.

La 14 ani am găsit o scrisoare ascunsă într-o carte veche din biblioteca tatei. Era de la mama. „Dragul meu Radu, te iubesc mereu, chiar dacă nu pot fi lângă tine. Nu am plecat pentru că am vrut, ci pentru că nu am avut de ales. Sper ca într-o zi să mă cauți.” Am plâns toată noaptea, simțind pentru prima dată cât de tare mi-a lipsit.

Am început să o caut pe Facebook. Am găsit-o după luni întregi de încercări. Avea alt nume acum – Elena Popescu – și locuia în Cluj. I-am scris un mesaj scurt: „Sunt Radu.” Mi-a răspuns după două zile: „Mi-e dor de tine în fiecare zi.”

Prima întâlnire a fost ciudată. M-am dus cu inima cât un purice la cafeneaua unde stabilisem să ne vedem. Ea a venit cu un buchet mic de liliac și ochii plini de lacrimi. — Îmi pare rău, Radu, a șoptit ea. — Și mie… am spus eu, dar nu știam pentru ce anume îmi pare rău.

Am început să ne vedem din ce în ce mai des, dar mereu simțeam între noi un zid invizibil. Tata a aflat și a făcut un scandal monstru acasă. — Dacă te mai văd cu ea, să nu te mai întorci! a urlat el într-o seară când m-am întors târziu. Bunica s-a rugat trei zile la rând pentru sufletul meu rătăcit.

La 18 ani am plecat la facultate la București și am simțit pentru prima dată libertatea. Mama venea uneori la mine cu plăcinte calde și povești despre viața ei nouă. Încercam să recuperez anii pierduți, dar rana era încă acolo.

Când m-am îndrăgostit prima dată de Irina, mi-a fost frică să-i spun povestea mea. Dar într-o seară ploioasă i-am spus totul. Ea m-a ținut în brațe și mi-a spus: — Nu e vina ta. Ai fost doar un copil.

Acum sunt tată la rândul meu. Fetița mea, Mara, are șase ani – exact vârsta pe care o aveam eu atunci când am alungat-o pe mama mea. Mă uit la ea cum doarme și mă întreb: cum aș putea eu vreodată să-i fac rău? Cum a putut cineva să-mi ceară mie, copil fiind, să aleg între părinți?

Mama vine des la noi acum. Mara îi spune „bunica Lenuța” și îi sare mereu în brațe când o vede. Tata nu mai vorbește cu mine de ani buni; bunica a murit fără să-și ceară vreodată iertare.

În fiecare seară, când sting lumina din camera Marei, mă gândesc la ziua aceea rece de februarie și la copilul speriat care am fost. Oare voi putea vreodată să mă iert cu adevărat? Sau rănile copilăriei rămân mereu deschise, oricât am încerca să le vindecăm?