Ziua în care am fugit de propria mea aniversare

— Cum adică nu faci nimic anul ăsta? Tu glumești, nu-i așa? vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, cu o notă de panică pe care o cunoșteam prea bine. Eram în bucătărie, cu mâinile tremurând ușor, privind la valiza deschisă pe pat. Era pentru prima dată în 43 de ani când îmi făceam bagajul pentru o plecare doar a mea, fără copii, fără soț, fără părinți sau socri.

— Nu glumesc, mamă. Anul ăsta vreau să fiu singură. Să mă odihnesc. Să nu gătesc pentru 15 oameni, să nu alerg după cadouri, să nu mă prefac că totul e perfect când nu e, am spus încet, încercând să-mi țin vocea fermă.

A urmat o tăcere grea, apoi un oftat lung. — Dar ce-o să spună lumea? Ce-o să zică copiii? Cum să-ți lași familia baltă de ziua ta?

Mi-am mușcat buza. Știam ce-o să spună lumea. Că am luat-o razna. Că sunt egoistă. Dar nu mai puteam. De ani de zile eram cea care organiza totul: Crăciun, Paște, zile de naștere, onomastici. Eu făceam listele, eu găteam, eu împărțeam sarcini și zâmbete forțate. Nimeni nu mă întrebase vreodată ce-mi doresc eu cu adevărat.

Soțul meu, Radu, a venit acasă mai devreme în seara aceea. M-a găsit cu valiza pe jumătate făcută și cu ochii roșii de la plâns.

— Ce faci? Pleci undeva? a întrebat el, încercând să pară calm.

— Da. Plec la Sinaia. Două nopți. Singură.

A ridicat din sprâncene. — Și copiii? Și noi?

— Voi vă descurcați. Sunt mari deja. Și tu poți face o ciorbă, nu moare nimeni.

A râs scurt, ironic. — Nu crezi că exagerezi?

— Nu. Cred că am ajuns la limită.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să renunț, să spun „bine, rămân”, dar ceva din mine s-a încăpățânat. Era momentul meu. Poate singurul pe care mi-l permisesem vreodată.

A doua zi dimineață am plecat devreme, înainte ca soarele să răsară. Am condus spre munte cu geamul deschis și muzica dată tare, simțind pentru prima dată după mult timp că respir cu adevărat. La hotel m-am așezat pe balcon cu o cafea și am privit pădurea. Niciun telefon, nicio listă de cumpărături, nicio cratiță pe foc.

Dar liniștea n-a durat mult. Telefonul a început să sune: mama, sora mea Irina, soacra, chiar și fiica mea cea mare, Ana.

— Mama, tu chiar nu vii acasă? Tata e pierdut fără tine! a spus Ana cu voce tremurată.

— Ana, tata e adult. Se va descurca. Și tu la fel.

— Dar noi voiam să-ți facem surpriză! Să venim cu tort și baloane…

Mi-au dat lacrimile. — Poate la anul, iubita mea. Anul ăsta am nevoie să fiu doar eu cu mine.

Seara m-am plimbat singură prin Sinaia și am privit familiile râzând la terase. M-a durut inima, dar am simțit și o ușurare ciudată: pentru prima dată nu eram responsabilă pentru fericirea altora.

Când m-am întors acasă după două zile, atmosfera era încărcată ca înaintea unei furtuni. Radu nu mi-a vorbit toată ziua. Mama a venit la mine acasă și m-a privit ca pe o străină.

— Nu te recunosc! Tu nu ești fata mea! a izbucnit ea.

— Ba da, mamă. Tocmai acum sunt eu însămi.

Irina mi-a scris un mesaj lung: „Ai stricat tot ce era frumos în familie! De ce ai făcut asta?”

Am citit mesajul de zeci de ori. Am vrut să răspund că nu eu am stricat ceva, ci doar am refuzat să mai fiu sclava propriilor sacrificii.

În zilele următoare au urmat discuții grele cu toți: reproșuri, lacrimi, tăceri apăsătoare la masă. Copiii mei păreau dezamăgiți; Radu era distant; mama mă evita; Irina mă vorbea pe la spate.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să spun „nu” mai des: „Nu pot veni azi”, „Nu gătesc pentru toată lumea”, „Nu sunt disponibilă mereu”. La început au fost șocați; apoi au început să se descurce singuri.

După câteva luni, Ana a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… cred că te-am judecat prea aspru atunci. Acum înțeleg cât de greu ți-a fost mereu.

Am plâns împreună. Radu a început să gătească duminica; mama a acceptat că nu mai pot fi mereu la dispoziția tuturor; Irina încă mă privește cu suspiciune, dar nu mai are curajul să-mi reproșeze nimic direct.

Poate că am pierdut ceva din vechile noastre obiceiuri de familie, dar am câștigat respectul față de mine însămi și un pic de liniște sufletească.

Mă întreb uneori: oare câte femei din România trăiesc viața altora și uită de ele? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?