În Cercul Închis: Când O Mamă Își Pierde Fiul

— Vlad, nu înțeleg de ce trebuie să te întorci la ea! Am spus-o cu voce tremurată, încercând să-mi ascund lacrimile în timp ce el își strângea hainele în valiză. Ploua cu găleata afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. În sufrageria noastră mică din Pitești, totul părea mai strâmt ca niciodată.

Vlad s-a oprit din împachetat și m-a privit cu ochii lui cenușii, obosiți. — Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, între două lumi. Nu e vina ta, dar trebuie să încerc din nou cu Irina. Poate că nu înțelegi, dar încă o iubesc.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip, să-l opresc cu orice preț. Dar am rămas nemișcată, cu mâinile strânse la piept, ca și cum aș fi vrut să-mi țin inima la locul ei. Vlad era tot ce aveam mai drag pe lume. După ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani, am rămas doar noi doi. Am muncit pe brânci la fabrica de confecții, am făcut sacrificii peste sacrificii ca să-i fie bine. L-am crescut singură, i-am fost și mamă și tată.

Când a cunoscut-o pe Irina, am simțit că ceva nu e în regulă. Era frumoasă, dar rece ca o zi de iarnă. Vlad era orbit de dragoste și nu voia să audă nimic rău despre ea. S-au căsătorit repede, iar eu am rămas pe margine, sperând că mă înșel.

Anii au trecut și am văzut cum Vlad se stinge încet-încet. Certuri, reproșuri, tăceri apăsătoare. Într-o zi a venit acasă cu ochii roșii și mi-a spus că divorțează. L-am primit înapoi cu brațele deschise, i-am făcut supa lui preferată și am încercat să-l ajut să-și adune bucățile sufletului.

Dar nu a durat mult liniștea noastră. Irina a început să-l caute din nou. Mesaje târzii, telefoane pline de lacrimi și promisiuni. Vlad s-a schimbat: devenea tot mai absent, mai nervos. Într-o seară l-am găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, nu pot fără ea… Nu pot! a spus el printre suspine.

Am încercat să-l liniștesc, să-i spun că timpul vindecă orice rană. Dar el nu mă asculta. Parcă nu mai eram mama lui, ci o străină care nu-i înțelege durerea.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii ale cartierului nostru, Vlad mi-a spus că se mută din nou la Irina. Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-l opresc:

— Vlad, te rog… Nu vezi că te distruge? Ai uitat prin ce ai trecut?

El a oftat adânc și m-a privit cu o tristețe pe care n-o mai văzusem niciodată la el.

— Mamă, poate că tu ai dreptate. Dar trebuie să încerc încă o dată. Dacă nu o fac acum, n-o să pot merge mai departe niciodată.

A plecat fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit încet după el și am rămas singură în apartamentul nostru mic, cu miros de cafea rece și amintiri care mă sufocau.

Zilele au trecut greu. Îl sunam și nu răspundea. Îi trimiteam mesaje scurte: „Ești bine?” „Ai mâncat?” Uneori răspundea sec: „Da.” Alteori tăcea cu zilele.

Vecina mea, tanti Florica, mă întreba mereu:
— Ce face băiatul? S-a împăcat cu nevasta?

Nu știam ce să-i spun. Mă simțeam vinovată că nu pot face nimic pentru el. Seara mă rugam la icoana din colțul camerei:
— Doamne, ai grijă de el! Dă-i putere să treacă peste asta!

Într-o zi l-am întâlnit pe Vlad întâmplător la supermarket. Era slab, tras la față, cu ochii adânciți în orbite. Irina era lângă el, ținându-l de braț ca pe un trofeu. M-a salutat scurt:
— Bună, mamă.

Am simțit un nod în gât și am reușit doar să dau din cap. Irina m-a privit rece și a tras de el spre ieșire.

Seara aceea am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea protectoare? Poate l-am sufocat cu dragostea mea? Sau poate n-am știut să-l las să-și trăiască viața?

Au trecut luni de zile fără să-l văd sau să-l aud cu adevărat. De Crăciun mi-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!” Atât.

Casa e tot mai goală fără el. Merg prin camere și îi simt prezența peste tot: pe canapeaua unde citea când era mic, la masa unde își făcea temele, în holul unde își lăsa ghiozdanul aruncat.

Uneori visez că vine acasă și mă ia în brațe ca altădată. Dar mă trezesc mereu singură.

M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier doar ca să nu mă pierd cu firea. Acolo am cunoscut alte femei ca mine — mame care au pierdut legătura cu copiii lor din cauza iubirilor greșite sau a deciziilor pe care nu le-au putut controla.

Într-o zi am primit un telefon de la Vlad:
— Mamă… pot să vin pe la tine?

Inima mi-a tresărit de bucurie și frică în același timp.
— Sigur că poți! Te aștept!

A venit seara târziu. Era obosit și trist.
— Mamă… cred că am greșit din nou. Dar nu știu cum să ies din asta…

L-am luat în brațe fără să spun nimic. Doar l-am ținut strâns, ca atunci când era copil și venea plângând acasă după ce se certa cu prietenii.

Nu știu dacă va reuși vreodată să se desprindă de Irina sau dacă va găsi liniștea pe care o caută atât de disperat. Dar știu că eu voi fi mereu aici pentru el — chiar dacă uneori simt că l-am pierdut pentru totdeauna.

Oare cât de mult trebuie să sufere o mamă până când copilul ei înțelege cât îl iubește? Și cât de mult trebuie să renunți la tine însăți pentru a-l lăsa să-și găsească drumul?