Nu-mi voi sacrifica viața pentru greșelile altora – povestea Elenei și lupta pentru propriul cămin

— Elena, trebuie să vinzi apartamentul. Altfel, părinții mei rămân pe drumuri!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. M-am oprit din spălat, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când auzeam această rugăminte, dar acum, tonul lui era mai apăsat, aproape disperat.

— Nu pot să cred că-mi ceri asta din nou, Radu! Am muncit zece ani pentru apartamentul ăsta. E singurul lucru care îmi aparține cu adevărat!

El a oftat adânc, evitându-mi privirea. Știam că presiunea venea de la soacra mea, doamna Maria, o femeie care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat în familie. De când s-au înglodat în datorii cu afacerea lor de mobilă, totul s-a schimbat. Radu era prins la mijloc, între loialitatea față de părinți și promisiunea făcută mie.

— Elena, dacă nu-i ajutăm, banca le ia casa. N-au unde să se ducă. Tata e bolnav, mama nu mai poate lucra… Ce vrei să fac?

M-am așezat pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. M-am gândit la toate serile în care am stat singură acasă, cât el era plecat să-și ajute părinții. La toate concediile ratate pentru a pune bani deoparte. La visul nostru de a avea un copil într-o zi, într-un loc al nostru.

— Și noi unde o să stăm, Radu? Dacă vindem apartamentul, ce ne rămâne?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, uitându-mă la tavanul scorojit și încercând să-mi adun gândurile. M-am simțit trădată, mică, invizibilă. Mereu am fost cea care cedează: la Crăciun mergeam la ai lui, la Paște tot acolo; când mama mea a fost bolnavă, Radu n-a venit nici măcar o dată la spital. Dar eu trebuia să fiu mereu prezentă pentru familia lui.

A doua zi dimineață, m-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Ioana, m-a tras deoparte.

— Ce-ai pățit? Pari terminată…

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul, iar ea m-a privit cu o blândețe pe care n-o mai primisem demult.

— Elena, nu ești egoistă dacă vrei să-ți păstrezi casa. Ai dreptul la liniștea ta. Dacă cedezi acum, n-o să se oprească aici.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Radu mă aștepta cu ochii roșii.

— Mama a zis că dacă nu-i ajutăm, nu mai vrea să audă de mine…

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip, dar am vorbit încet:

— Radu, eu nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că viața mea nu contează. Am făcut destule sacrificii pentru familia ta. Acum vreau să mă gândesc și la mine.

A urmat o ceartă cumplită. Radu a plecat la ai lui și nu s-a întors două zile. În timpul ăsta, doamna Maria m-a sunat de zeci de ori:

— Ești o egoistă! Cum poți să-l lași pe fiul meu să sufere? După tot ce-am făcut pentru voi!

Am închis telefonul și am plâns până n-am mai avut lacrimi. M-am dus la mama mea și i-am spus totul.

— Mamă, tu ce-ai face?

Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Fata mea, nimeni n-are dreptul să-ți ceară să-ți sacrifici viața pentru greșelile altora. Ai muncit pentru casa asta. Dacă cedezi acum, n-o să mai ai niciodată liniște.

În zilele următoare, am început să văd lucrurile altfel. Am realizat că nu sunt responsabilă pentru deciziile greșite ale altora. Când Radu s-a întors acasă, i-am spus clar:

— Nu vând apartamentul. Dacă vrei să mă părăsești pentru asta, e alegerea ta.

A fost un moment de tăcere apăsătoare. Apoi l-am văzut cum se prăbușește pe canapea și începe să plângă ca un copil.

— Nu știu ce să fac… Nu vreau să te pierd pe tine, dar nici pe ei…

L-am ținut în brațe și am plâns împreună. Dar decizia mea rămânea aceeași.

Au trecut luni de atunci. Relația cu familia lui s-a răcit complet; doamna Maria nu-mi mai vorbește deloc. Radu încă încearcă să-i ajute cum poate, dar fără sacrificiul nostru suprem. Încet-încet am început să ne regăsim ca familie – doar noi doi și liniștea noastră fragilă.

Sunt zile în care mă simt vinovată și mă întreb dacă am făcut bine. Dar apoi mă uit în jurul meu – la pereții acestui apartament micuț dar plin de amintiri – și știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau vinovăție? Câți avem curajul să spunem „ajunge” înainte să ne pierdem pe noi înșine?