Umbrele din ochii Victoriei: Povestea unei educatoare și a unei fetițe tăcute

— Victoria, vino puțin aici, te rog! vocea mea răsună mai tare decât intenționasem, acoperind zgomotul ploii care bătea în geamurile vechi ale grădiniței. Fetița se oprește din desenat, își strânge creioanele și vine încet spre mine, cu ochii mari, albaștri, dar goi. Îmi dau seama că iar a venit fără pachetul cu mâncare. E a treia zi la rând.

— Ai uitat iar să-ți aduci sandvișul? întreb blând, încercând să nu par acuzatoare. Victoria dă din cap că nu și-și strânge umerii, ca și cum ar vrea să dispară. În jurul nostru, ceilalți copii râd, se joacă, dar ea pare mereu în altă lume. O lume în care nu există râsete.

Nu e prima dată când observ asta. De luni întregi, Victoria vine la grădiniță cu hainele mereu aceleași, uneori murdare, alteori ude. Nu vorbește decât dacă e întrebată direct și nici atunci nu scoate mai mult de două-trei cuvinte. Am încercat să vorbesc cu mama ei, doamna Lungu, dar femeia e mereu grăbită, cu privirea pierdută și răspunsuri scurte:

— Nu are nimic, doamnă educatoare. E doar mai timidă.

Dar știu că nu e doar timiditate. Am văzut urmele vânătăilor pe brațul ei mic, ascunse sub mâneca lungă. Am văzut cum tresare la zgomote puternice și cum se uită speriată la bărbații care vin să-și ia copiii.

Într-o zi, după ce toți copiii plecaseră, am găsit-o pe Victoria stând pe bancă în curte, cu privirea pierdută. M-am așezat lângă ea.

— Vrei să-mi spui ceva? Poate te pot ajuta…

A tăcut mult timp. Apoi, cu o voce abia auzită:

— Mami plânge des… Tata țipă…

Mi s-a strâns inima. Am știut atunci că trebuie să fac ceva. Dar ce? Să sun la Protecția Copilului? Să insist să vorbesc cu părinții? Să mă prefac că nu văd?

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la copilăria mea în satul din Botoșani, la mama care mă ținea strâns în brațe când tata venea beat acasă. La frica aceea care nu te lasă niciodată cu adevărat.

A doua zi am chemat-o pe directoarea grădiniței, doamna Popescu.

— Nu putem face nimic fără dovezi clare, mi-a spus ea rece. Dacă părinții află că ne băgăm unde nu ne fierbe oala, ne pot face plângere.

— Dar copilul suferă! am izbucnit eu.

— Știu… Dar trebuie să fim atenți.

Am simțit cum mă sufoc între reguli și birocrație. Am început să-i pun Victoriei mâncare deoparte, să-i aduc haine curate de acasă „din partea grupei”, să-i citesc povești la prânz ca să adoarmă mai liniștită. Dar rana din ochii ei nu dispărea.

Într-o vineri seară, după program, am văzut-o pe mama Victoriei stând pe banca din fața grădiniței. Plângea în hohote. M-am apropiat încet.

— Doamnă Lungu… pot să vă ajut cu ceva?

Femeia m-a privit lung, apoi a izbucnit:

— Nu mai pot… El ne bate… Nu am unde să mă duc…

Am simțit că mi se taie picioarele. Am luat-o de mână și am dus-o în biroul meu. Acolo mi-a povestit tot: cum soțul ei bea și devine violent, cum nu are bani nici pentru pâine uneori, cum Victoria doarme cu ea în pat ca să nu fie lovită din greșeală.

— Nu vreau să-mi ia copilul statul… Dar nici nu pot să fug…

Am sunat la o fundație care ajută femeile abuzate. Le-am rugat să vină urgent. În acea noapte, mama și fiica au fost duse într-un centru secret.

A doua zi am găsit banca goală și desenul Victoriei uitat pe masă: un soare mare și două siluete ținându-se de mână.

Au trecut luni până când am primit o scrisoare de la Victoria. Scrisul era stângaci:

„Doamna educatoare, aici e liniște. Mami zâmbește mai mult. Eu am prietene noi. Vreau să vă mulțumesc.”

Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată.

Dar povestea Victoriei nu e unică. În fiecare an văd copii triști, mame disperate și un sistem care ne leagă mâinile cu reguli absurde. Câte Victorii mai trec zilnic prin astfel de iaduri nevăzute? Și câți dintre noi chiar avem curajul să facem ceva?

Poate că nu pot salva toți copiii, dar mă întreb: dacă fiecare dintre noi ar vedea dincolo de aparențe și ar acționa măcar o dată, oare câte vieți s-ar schimba?