Apartamentul care ne-a rupt familia: Povestea mea despre dragoste, lăcomie și limite

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici și să o aud pe Ana cum îmi spune că nu fac nimic bine!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Era trecut de miezul nopții, iar eu, Vesna, stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală. Îl priveam pe fiul meu, cu ochii lui obosiți și umerii căzuți. Îmi venea să-l iau în brațe, ca atunci când era mic și venea plângând acasă de la școală, dar acum era bărbat în toată firea, iar între noi se ridicase un zid pe care nu-l mai puteam dărâma.

— Vlad, te rog… Nu vreau să vă certați din cauza mea. Apartamentul ăsta e al vostru, am muncit toată viața pentru tine, nu pentru scandaluri.

El a oftat și a dat din cap, privind pe geam spre luminile blocurilor din cartierul Drumul Taberei. Ana, nora mea, nu era acasă. Plecase la mama ei după ce ne-am certat iar pe tema actelor de proprietate. De când s-au mutat la mine, totul s-a schimbat. La început am fost bucuroasă: casa era plină de râsete, miros de mâncare proaspătă și planuri pentru viitor. Dar încet-încet, Ana a început să-și arate adevărata față.

— Vesna, nu e normal ca apartamentul să fie doar pe numele tău! Noi avem nevoie de siguranță. Dacă ți se întâmplă ceva? Ce facem noi? — îmi spunea ea aproape zilnic, cu voce dulceagă dar cu ochii reci.

La început am crezut că vrea doar binele familiei. Dar apoi au început reproșurile: că nu gătesc destul de bine, că nu sunt destul de modernă, că mă bag prea mult în viața lor. Vlad încerca să facă pace între noi, dar era prins la mijloc ca un copil între doi părinți divorțați.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Ana a venit la mine în cameră.

— Vesna, nu vreau să te supăr, dar cred că ar trebui să te gândești serios să ne lași apartamentul. Poate te muți la sora ta la țară. Noi avem nevoie de spațiu pentru copil.

Am simțit cum mi se taie respirația. Sora mea, Mariana, locuia într-un sat uitat de lume din Teleorman. Cum să plec eu de aici? Aici am crescut-o pe Vlad, aici am plâns după soțul meu când a murit de cancer, aici am pus fiecare leu deoparte ca să avem un acoperiș sigur.

— Ana, știi bine că nu pot pleca. Și nici nu vreau să vă las fără nimic. Dar nu pot să mă simt ca o musafiră în propria casă!

A ridicat din umeri și a ieșit fără să spună nimic. După câteva zile, Vlad a venit la mine cu o hârtie.

— Mamă… Ana vrea să trecem apartamentul pe numele nostru amândoi. Zice că e mai sigur așa pentru viitorul copilului.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar despre acte. Era vorba despre recunoștință, despre respectul pe care îl credeam firesc între mamă și fiu. M-am uitat la Vlad și am văzut în ochii lui frica: frica de a-și pierde soția sau mama.

— Vlad… tu ce vrei?

A tăcut mult timp.

— Vreau liniște… Vreau să nu vă mai certați.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate sacrificiile făcute: orele suplimentare la fabrică, serile în care nu aveam bani nici de pâine proaspătă. M-am gândit la tata cum îmi spunea mereu: „Vesna, ai grijă cui dai inima și casa.”

A doua zi am sunat-o pe Mariana.

— Mari, dacă aș veni la tine o vreme… ai avea loc pentru mine?

A tăcut o clipă.

— Vesna… tu știi că ușa mea e mereu deschisă. Dar tu nu ești genul care fuge. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum Ana mă împinge încet-încet afară din casă, cum Vlad nu are curaj să spună ce simte cu adevărat.

— Vesna… nu le da apartamentul! Dacă pleci acum, pierzi tot ce ai construit.

Dar zilele treceau și atmosfera devenea tot mai apăsătoare. Ana mă ignora complet sau îmi vorbea doar ca să-mi reproșeze ceva. Vlad se retrăgea tot mai mult în muncă. Într-o seară am găsit-o pe Ana vorbind la telefon:

— Da, mama… O să rezolvăm cu bătrâna asta. Nu mai are mult și pleacă singură…

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am intrat în cameră și ea s-a prefăcut că vorbește despre altceva.

În ziua următoare am luat o decizie: am mers la notar și am făcut testamentul clar — apartamentul rămâne lui Vlad după moartea mea, dar cât trăiesc eu, nimeni nu mă poate da afară.

Când le-am spus decizia mea, Ana a făcut o criză de nervi:

— Ești egoistă! Nu-ți pasă decât de tine! Vlad, vezi ce fel de mamă ai?

Vlad a tăcut. S-a uitat la mine cu ochii umezi și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Acum stau singură în sufragerie și ascult liniștea grea care apasă pereții vechi ai apartamentului meu. Mă întreb unde am greșit: am fost prea bună? Prea slabă? Sau poate dragostea de mamă trebuie să aibă limite?

Oare cât valorează liniștea sufletului meu comparativ cu pacea unei familii care nu mai există decât pe hârtie? Ce ați fi făcut voi în locul meu?