Umbrele din casa noastră: Povestea mea, Ioana

— Ioana, nu mai pot să tac! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața soțului meu, Mihai. El stătea pe marginea patului, cu ochii în podea, ca și cum ar fi vrut să dispară. În sufragerie, dincolo de ușa întredeschisă, se auzea vocea soacrei mele, Elena, care bombănea ceva despre „femeile care nu știu să țină o casă”.

Nu era prima dată când ajungeam aici. De ani de zile, mă simțeam ca o străină în propria mea familie. Când m-am căsătorit cu Mihai, credeam că dragostea noastră va fi suficientă să trecem peste orice. Dar nu știam atunci cât de adânci pot fi rădăcinile neîncrederii și cât de grele pot fi cuvintele nespuse.

Elena s-a mutat la noi după ce socrul meu a murit. La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi găteam mâncărurile preferate, îi ascultam poveștile despre tinerețe și îi suportam criticile mărunte. Dar, treptat, fiecare gest al meu era analizat, fiecare decizie contestată. „Așa nu se face la noi în familie”, îmi spunea aproape zilnic. Mihai tăcea. Îl vedeam cum se strânge în el însuși, prins între două femei pe care le iubea, dar incapabil să ia o poziție.

Într-o zi, când m-am întors mai devreme de la serviciu, am auzit-o pe Elena vorbind la telefon:
— Nu știu ce-a găsit Mihai la fata asta. E slabă, nu știe să țină copiii în frâu, nici să gătească nu prea știe… Dacă ar fi după mine, aș fi adus-o pe Simona, fata vecinilor.

M-am oprit în prag, cu mâinile tremurând. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă compara cu alte femei, dar să aud asta atât de direct… Am intrat în bucătărie și am început să spăl vasele cu mișcări mecanice. Seara aceea a fost una dintre multele în care am plâns pe ascuns.

Copiii noștri, Andreea și Vlad, simțeau tensiunea din casă. Andreea a început să se retragă în camera ei, iar Vlad devenise agitat și nervos. Într-o seară, l-am auzit spunându-i surorii lui:
— Dacă mama și tata se ceartă iar, eu plec la bunica Maria.

Atunci am realizat că nu mai pot continua așa. Dar ce puteam face? Să-i spun lui Mihai tot ce simt? Să-i cer să aleagă între mine și mama lui? Sau să plec eu?

Într-o duminică dimineață, când Elena era la biserică, am încercat să vorbesc cu Mihai.
— Mihai, nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc. Mama ta mă urăște și tu… tu nu faci nimic.
El s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Ioana, e mama mea… Ce vrei să fac? Să o dau afară?
— Nu! Dar vreau să mă simt și eu acasă aici! Vreau să simt că suntem o familie!

A tăcut din nou. M-am simțit invizibilă.

În acea seară, Elena s-a întors de la biserică mai devreme decât de obicei. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Ce ai iar? — m-a întrebat cu voce aspră.
— Nimic… — am răspuns încercând să-mi șterg lacrimile.
— Dacă nu ești în stare să fii stăpână pe tine, poate că nu ești făcută pentru familia asta.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit din bucătărie și m-am dus direct la copii. I-am luat în brațe și le-am spus:
— Voi sunteți tot ce am mai scump pe lume. Și o să fac orice ca să fim fericiți.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, Maria, care mi-a spus mereu: „Ioana, nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul.” Am decis că trebuie să fac ceva pentru mine și pentru copii.

A doua zi dimineață am făcut bagajele copiilor și am plecat la mama mea. Mihai a venit după noi abia seara târziu.
— Ce faci? Unde pleci?
— La mama. Nu mai pot trăi cu Elena sub același acoperiș. Dacă vrei să fim împreună, trebuie să alegi: vrei o familie cu mine sau vrei să rămâi copilul mamei tale?

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe Mihai atât de pierdut. A stat pe scaunul din bucătăria mamei mele ore întregi fără să spună nimic.

Au trecut două săptămâni până când Mihai a venit cu adevărat să vorbească cu mine. Mi-a spus că a încercat să discute cu Elena, dar ea a izbucnit în lacrimi și l-a acuzat că o abandonează după tot ce a făcut pentru el.

— Ioana, nu pot… E mama mea…
— Și eu sunt soția ta! — am strigat printre lacrimi.

Am simțit atunci că nu mai există cale de întoarcere. Am început procedurile de divorț. Copiii au suferit enorm; Andreea a refuzat să vorbească cu mine zile întregi, iar Vlad s-a închis în sine.

Într-o zi, Elena a venit la mine acasă. A stat în prag cu ochii roșii:
— Ioana… poate că am greșit… Dar mi-e frică să rămân singură…

Am privit-o lung. Pentru prima dată am văzut-o ca pe o femeie speriată, nu ca pe o dușmancă.

Au trecut luni până când am reușit să reconstruiesc o relație cu copiii mei și cu mine însămi. Mihai vine uneori să-i vadă; încă nu știe cine este fără mama lui lângă el.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: oare e posibil să alegi pe tine însăți fără să pierzi totul? Sau uneori pierderea e singura cale spre libertate?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă puneți pe voi pe primul loc?