Am vândut casa pentru fiul meu – și am pierdut totul

— Mamă, te rog, nu mai am pe nimeni! Dacă nu plătesc până luni, mă omoară ăștia! Rareș tremura în fața mea, cu ochii roșii și obrajii scobiți. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică mirosea a cafea rece și a disperare. Îl priveam și nu-l mai recunoșteam: băiatul meu vesel, care râdea cu gura până la urechi când era mic, dispăruse. În locul lui stătea un bărbat speriat, cu mâinile transpirate și privirea fugară.

— De câți bani ai nevoie? am întrebat, deși știam răspunsul. Era a treia oară în ultimul an când venea cu rugăminți și promisiuni. Prima dată am vândut verigheta tatălui său. A doua oară am împrumutat de la sora mea, Lidia, care mi-a spus răspicat: „Nu-l mai ajuta! Îl distrugi!” Dar cum să nu-mi ajut copilul?

— Mamă, te rog… 30.000 de euro. Știu că e mult, dar dacă nu plătesc…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa noastră din cartierul vechi al Ploieștiului valora aproape atât. Casa în care am crescut, unde am adunat amintiri cu soțul meu, unde Rareș a făcut primii pași. Am privit pereții galbeni, fotografiile de pe rafturi, perna brodată de mama mea. Totul era pe cale să dispară.

— Nu pot să cred că ai ajuns aici, Rareș… Ce-ai făcut cu banii de data trecută?

A tăcut. Apoi a izbucnit în plâns.

— Mamă… Nu pot să mă opresc. Joc la păcănele. Am încercat, dar nu pot…

M-am prăbușit pe scaun. Am simțit că mi se rupe sufletul. Toată viața am muncit ca să-i fie lui bine. L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid la combinat. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum…

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta?

— Mi-a fost rușine… Am crezut că pot să scap singur.

Am stat toată noaptea trează. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând fiecare lucru drag. Dimineața, am sunat la agenția imobiliară. În două luni, casa a fost vândută unui dezvoltator care voia să ridice un bloc nou. Am primit banii și i-am dat lui Rareș tot ce avea nevoie ca să-și plătească datoriile.

Ne-am mutat într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Eu mergeam la muncă la supermarket, el promitea că va căuta un job stabil și că va merge la terapie. Primele săptămâni au fost liniștite. Îmi spuneam că am făcut ce trebuia, că orice mamă ar fi făcut la fel.

Apoi au început telefoanele ciudate. Rareș dispărea nopțile. Îl găseam dimineața pe bancă în parc sau dormind pe canapea cu ochii umflați.

— Mamă, doar o dată am mai încercat… Promit că nu se mai repetă!

Dar s-a repetat. Și iar s-a repetat.

Într-o seară, Lidia a venit la mine furioasă:

— Tu nu vezi că-l ajuți să se distrugă? Ai pierdut casa pentru nimic! El nu vrea să se schimbe!

— E copilul meu! Ce vrei să fac? Să-l las pe drumuri?

— Da! Poate doar așa se trezește!

Am izbucnit în plâns. Nu puteam să accept ideea că dragostea mea îl face mai rău.

Într-o zi, când m-am întors de la muncă, am găsit garsoniera goală: televizorul lipsea, laptopul meu vechi dispăruse. Rareș nu răspundea la telefon. Am sunat la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic fără probe clare.

Trei zile mai târziu a venit acasă cu ochii goi și hainele murdare.

— Mamă… Iartă-mă… Am pierdut tot…

L-am privit și am simțit că nu mai pot. Nu mai aveam nimic de dat.

Au trecut luni de atunci. Rareș locuiește acum într-un centru pentru dependenți, după ce aproape a murit de supradoză cu pastile luate la întâmplare. Eu stau singură în garsoniera rece și mă gândesc la toate momentele în care am crezut că dragostea poate salva totul.

Uneori mă întreb: unde am greșit? Oare există o limită pentru sacrificiul unei mame? Sau iubirea oarbă ne poate distruge pe toți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?