Între tăcere și furtună: Povestea familiei Ionescu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu cine vreți voi! am urlat, cu pumnii strânși, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina rece a dimineții. Tata, cu privirea lui tăioasă, s-a ridicat de la masă, iar mama a început să plângă încet, ca de obicei, fără să spună nimic. Fratele meu, Radu, s-a retras în camera lui, trântind ușa. În acea clipă am simțit că tot ce era cald și sigur în casa noastră se spulberase.

Totul a început cu admiterea la facultate. Visul meu era să devin actor, să urc pe scenă și să spun povești. Dar tata avea alte planuri: „Un Ionescu adevărat nu se face de râs pe scenă! Tu mergi la Politehnică, ca mine!” Îmi amintesc cum m-a privit atunci, cu o dezamăgire grea, ca și cum i-aș fi trădat sângele. Mama nu spunea nimic, dar ochii ei umezi mă implorau să nu-l supăr pe tata. Radu mă privea cu invidie ascunsă; el nu avusese niciodată curajul să viseze altceva decât ce i se spusese.

În fiecare zi, între pereții acelei case vechi din Ploiești, simțeam cum mă sufoc. Tata îmi repeta mereu: „Viața nu e teatru, băiete! Viața e muncă și sacrificiu!” Dar eu voiam altceva. Îmi găseam refugiul în serile târzii, când scriam poezii pe colțuri de caiet sau repetam monologuri în șoaptă, în baie. Într-o noapte, mama m-a surprins repetând un fragment din „Hamlet”. S-a apropiat încet și mi-a șoptit: „Mi-ar fi plăcut să te văd pe scenă… dar tatăl tău nu va înțelege niciodată.”

Adevărata ruptură a venit când am primit scrisoarea de acceptare la UNATC. Am simțit cum inima îmi explodează de bucurie, dar bucuria s-a transformat rapid în teamă. Cum să le spun? În seara aceea, la cină, am pus plicul pe masă. Tata l-a deschis fără să clipească și a citit cu voce tare. S-a făcut liniște. Apoi a izbucnit:

— Nu ai voie! Atât timp cât stai sub acoperișul meu, faci ce spun eu!

Am fugit din casă în noaptea aceea. Am dormit la prietena mea, Ioana, care m-a ținut strâns de mână toată noaptea. Dimineața am primit un mesaj de la Radu: „Tata zice că nu mai ai ce căuta acasă.” Am plâns ca un copil pierdut.

Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. Am muncit ca ospătar într-o cafenea din București ca să-mi plătesc chiria și taxele. Ioana mă susținea cum putea, dar și ea avea problemele ei acasă. La facultate eram fericit, dar în fiecare seară mă întorceam într-o garsonieră rece și goală. Uneori mă întrebam dacă merită tot sacrificiul.

Într-o zi, după un spectacol studențesc, l-am văzut pe Radu în public. Nu știam că venise. După aplauze a venit la mine și mi-a spus:

— Mi-ar fi plăcut să am curajul tău… Tata nu te va ierta niciodată, dar eu te admir.

Am izbucnit în lacrimi. Pentru prima dată simțeam că nu sunt singur.

Anii au trecut. Am terminat facultatea și am început să joc în teatre mici. Tata nu mi-a vorbit niciodată. Mama îmi trimitea uneori mesaje scurte: „Ai mâncat? E frig afară.” Dar niciodată nu pomenea nimic despre teatru sau despre mine.

Într-o seară de decembrie, am primit un telefon de la Radu:

— Tata e la spital… infarct.

M-am dus fără să gândesc prea mult. L-am găsit pe tata slăbit, cu ochii pierduți pe fereastră. Când m-a văzut, a întors capul. Am stat lângă el ore întregi fără să spunem nimic. La plecare mi-a spus doar atât:

— Să fii fericit… dacă poți.

Nu știu dacă a fost o binecuvântare sau o renunțare. După moartea lui, mama a venit la una dintre piesele mele. A stat în primul rând și a plâns tot timpul. La final m-a îmbrățișat strâns:

— Ești fiul meu… și sunt mândră de tine.

Acum joc pe scene mari, dar uneori mă întreb dacă prețul plătit pentru visul meu n-a fost prea mare. Oare chiar putem începe de la zero? Sau rănile din familie ne urmăresc toată viața?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu?