Când casa nu mai e acasă: Povestea unei mame vitrege în umbra copiilor altora

— Maria, ai pus la cuptor plăcinta aia cu mere? Iulia vine cu copiii și știi că le place caldă!
Vocea lui Petru răsună din bucătărie, iar eu, cu mâinile înfipte în aluat, simt cum mi se strânge stomacul. E sâmbătă dimineața, iar casa mea — sau ce a mai rămas din ea — se pregătește pentru invazia săptămânală. Iulia, fiica lui Petru din prima căsnicie, vine cu cei doi copii ai ei, Mara și Vlad, și pentru câteva ore, totul se transformă într-un haos controlat de reguli care nu-mi aparțin.

— Da, Petru, e la cuptor. O să fie gata la timp, răspund încercând să-mi ascund iritarea. Dar el nici nu mă privește. E prea ocupat să aranjeze masa cu farfurii colorate, exact cum îi place Iuliei.

Mă uit la ceas. Mai sunt douăzeci de minute până când vor sosi. Îmi trag un pulover peste cămașa de noapte și mă uit în oglindă. Chipul meu pare obosit, tras, cu riduri adânci pe frunte. Mă întreb când am început să mă simt atât de bătrână. Poate atunci când am realizat că nu voi fi niciodată mama lor. Nici măcar o prezență acceptată.

Sunetul soneriei mă smulge din gânduri. Mara intră prima, alergând direct spre bucătărie.

— Bunicooo! Ai făcut plăcintă?

Îmi vine să râd amar. Pentru Mara sunt „bunica”, dar numai când e vorba de dulciuri sau cadouri. În rest, sunt „doamna Maria”, femeia care stă la masă cu ei și nu spune mare lucru.

Iulia intră după ea, cu Vlad de mână. Îmi aruncă un zâmbet politicos.

— Bună ziua, Maria. Ce bine miroase aici!

— Bună, Iulia. Plăcinta e aproape gata.

Petru îi ia haina și o așază pe spătarul scaunului preferat al Iuliei. Îl privesc cum îi luminează fața când vorbește cu ea. Nu pot să nu simt o gelozie amară. Pentru el, Iulia e tot universul. Pentru mine… sunt doar o piesă de mobilier.

La masă, copiii râd și se ceartă pe ultima felie de plăcintă. Iulia povestește despre problemele de la serviciu și despre cât de greu îi este să fie mamă singură. Petru o ascultă atent, îi dă sfaturi și o încurajează. Eu încerc să intervin cu o glumă sau o întrebare, dar de fiecare dată discuția se mută rapid în altă direcție.

— Maria, poți să-mi dai puțină apă? întreabă Vlad fără să mă privească.

Mă ridic mecanic și îi torn apă în pahar. Mă simt ca o chelneriță într-un restaurant unde clienții nu-și amintesc niciodată numele tău.

După masă, Iulia și Petru rămân la povești în sufragerie. Eu strâng masa singură. Aud râsete din camera alăturată și mă opresc pentru o clipă cu farfuria în mână. M-aș duce la ei, dar știu că nu e locul meu acolo.

Când Mara vine să caute încă o felie de plăcintă, mă întreabă:

— Doamna Maria, tu ai avut copii?

Îngheț pentru o clipă. Nu știu ce să-i răspund. Am avut un băiat, Radu, din prima mea căsnicie. Dar a plecat în Germania acum cinci ani și nu mai vorbește cu mine decât rar, pe WhatsApp.

— Da, am avut un băiat… răspund încet.

— Și unde e acum?

— Departe… foarte departe.

Mara dă din umeri și pleacă fără să mai spună ceva. Pentru ea nu contează trecutul meu. Pentru nimeni nu contează.

Seara, după ce pleacă toți și casa rămâne goală, Petru vine la mine în bucătărie.

— Maria, știu că nu-ți e ușor… Dar Iulia are nevoie de sprijinul nostru.

— Al nostru? Sau doar al tău?

Se uită la mine mirat.

— Ce vrei să spui?

— Că eu nu simt că fac parte din familia asta. Când sunteți toți aici, parcă devin invizibilă.

Petru oftează și își trece mâna prin păr.

— Maria, te rog… Nu vreau să te simți așa. Dar Iulia e fiica mea…

— Și eu cine sunt? Doar femeia care gătește și strânge masa?

Tace. Și tăcerea lui doare mai tare decât orice cuvânt.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la Radu și la cât de mult mi-a lipsit curajul să-l sun mai des sau să-i spun cât îl iubesc. Mă gândesc la Petru și la cât de mult mi-aș dori să simt că sunt importantă pentru el, nu doar o prezență utilitară în viața lui.

A doua zi dimineață primesc un mesaj scurt de la Radu: „Sunt bine. Tu?”

Îmi dau lacrimile instantaneu. Îi răspund: „Mi-e dor de tine.”

Petru intră în cameră și mă vede plângând.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că mi-e dor de copilul meu.

Se așază lângă mine și mă ia de mână.

— Știi… poate ar trebui să vorbim mai des despre ce simți tu. Nu vreau să te pierd.

Îl privesc lung și pentru prima dată după mult timp simt că cineva chiar mă vede.

Dar întrebarea rămâne: Poate exista armonie într-o familie unde fiecare trage de trecutul lui? Sau suntem condamnați să fim mereu străini sub același acoperiș?