Între două lumi: Povestea unei alegeri care m-a rupt de familie

— Nu e pentru tine, Vlad! Ai putea avea orice fată din orașul ăsta, de ce tocmai pe ea? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu tensiunea din aer. Tata stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă tăcut, dar aprobator față de mama. Simțeam cum fiecare cuvânt al lor mă strivește, ca o piatră grea pe piept.

— Pentru că o iubesc, mamă! Nu înțelegi? Nu contează că nu are părinți cu funcții sau că nu vine dintr-o familie „bună”. Maria e tot ce mi-am dorit vreodată.

Mama a oftat adânc și a dat din cap, ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie. — O să regreți, Vlad. O să vezi tu. Fetele ca ea nu aduc decât necazuri.

Aveam 27 de ani atunci și credeam că nimic nu mă poate opri. Maria era lumina ochilor mei: simplă, sinceră, cu râsul ei cald care mă făcea să uit de toate grijile. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, când am ajutat-o să-și care cărțile într-o zi ploioasă. De atunci, parcă tot universul conspira să ne aducă împreună. Dar universul meu mic, familia mea din Bacău, conspira împotriva noastră.

Tata nu spunea multe, dar privirea lui era destul de clară: „Nu ne faci de râs.” În satul nostru, lumea vorbea mult și tare. Fiecare gest era analizat la crâșmă sau la biserică. Faptul că Maria venea dintr-o familie modestă, cu tatăl plecat la muncă în Italia și mama bolnavă acasă, era deja un stigmat.

Într-o seară, după încă o ceartă aprinsă cu ai mei, am ieșit val-vârtej din casă și am mers direct la Maria. M-a găsit plângând pe banca din fața blocului ei.

— Vlad… ce s-a întâmplat?

— Nu pot să mai stau acolo. Parcă nu mai sunt fiul lor dacă te iubesc pe tine.

Maria m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Eu nu vreau să te despart de părinții tăi…

— Dar nici nu pot trăi fără tine.

Am decis atunci să ne mutăm împreună, într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Am început să lucrez la un service auto, iar Maria s-a angajat ca educatoare la o grădiniță. Eram fericiți în sărăcia noastră, dar fiecare sărbătoare era o rană deschisă: Crăciun fără colindători, Paște fără ouă roșii vopsite împreună cu mama. Telefonul nu mai suna niciodată de acasă.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere, tata a venit la service. M-a privit lung și mi-a spus:

— Mama ta e bolnavă. Nu vrea să te vadă până nu te desparți de fata aia.

M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept. Am mers acasă, dar mama nici nu s-a uitat la mine. — Ai ales, Vlad. Acum du-te la „familia” ta.

Am plecat cu inima frântă. Maria m-a găsit plângând iar. — Poate ar trebui să plec eu… Poate așa te vor primi înapoi.

— Nu! Tu ești familia mea acum.

Au trecut anii. Ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de aprilie, doar cu câțiva prieteni aproape. Niciun părinte nu a venit. Când s-a născut fetița noastră, Ana, am sperat că poate bunicii vor vrea să o cunoască. Am trimis poze, am sunat… Nimic.

Maria încerca să mă încurajeze: — Poate timpul le va schimba inima…

Dar timpul doar adâncea prăpastia dintre noi. Într-o zi, am primit vestea că mama a murit. Am ajuns la înmormântare ca un străin printre ai mei. Tata nu mi-a spus niciun cuvânt. Rudele mă priveau ca pe un trădător.

După slujbă, am rămas singur lângă mormântul mamei. — Mamă… am ales iubirea și am pierdut tot ce aveam mai drag: pe tine.

Anii au trecut greu. Am muncit mult ca să-i ofer Mariei și Anei o viață mai bună. Dar golul din suflet nu s-a umplut niciodată complet. Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru împăcarea cu ai mei.

Astăzi, când Ana mă întreabă de ce nu are bunici ca ceilalți copii, simt cum mă sfâșie vina și regretul.

Oare chiar trebuie să alegem între iubire și familie? Sau există o cale prin care le putem avea pe amândouă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?