Culegi ce semeni: Povestea unei luni cu orez și orgolii

— Nu mai avem bani pentru altceva luna asta, Irina! Orezul e ieftin, sănătos și ajunge pentru toți patru. Ce atâta moft? — vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de la cratița cu supă.

M-am oprit din tăiatul cepei și l-am privit peste umăr. Copiii, Ana și Vlad, se jucau pe covorul din sufragerie, fără să bănuiască furtuna care se pregătea să izbucnească. Simțeam cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

— Radu, nu poți să-i hrănești pe copii doar cu orez! Avem nevoie de legume, carne, fructe… Nu suntem la pușcărie!

El a ridicat din umeri, cu aerul acela încăpățânat care mă scotea din minți.

— Exagerezi. O lună nu moare nimeni. Dacă nu-ți convine, fă tu rost de bani!

A fost picătura care a umplut paharul. M-am simțit umilită, redusă la tăcere. În noaptea aceea, am stat trează mult timp, ascultând respirația grea a lui Radu și gândindu-mă la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru familia noastră. M-am hotărât: dacă el crede că putem trăi doar cu orez, atunci așa va fi.

A doua zi dimineață, am pus pe masă doar orez fiert. Fără sare, fără nimic altceva. Radu s-a uitat la mine mirat.

— Asta-i tot?

— Da. Ai spus că ne ajunge o lună. Să vedem.

A râs ironic și a început să mănânce. Copiii au strâmbat din nas, dar n-au zis nimic. În primele zile, atmosfera a fost tensionată, dar suportabilă. Radu făcea glume proaste despre „dieta asiatică”, iar eu mă prefăceam că nu-l aud.

După o săptămână, Vlad a început să se plângă de dureri de burtă. Ana refuza să mănânce și plângea la fiecare masă. Eu mă simțeam vinovată, dar nu voiam să cedez. Radu devenea tot mai irascibil, iar discuțiile noastre se transformau în certuri zilnice.

— Nu vezi că îi chinui pe copii? — mi-a spus într-o seară, cu voce joasă.

— Eu? Tu ai spus că e suficient!

— Nu mă așteptam să fii atât de încăpățânată…

— Nici eu nu mă așteptam să fii atât de nepăsător!

Am izbucnit în plâns și am fugit în baie. M-am privit în oglindă: ochii umflați, obrajii roșii de furie și oboseală. Ce devenisem? O mamă care-și pedepsește copiii ca să-și răzbune orgoliul rănit?

În a doua săptămână, Ana a făcut febră. Am mers cu ea la medicul de familie, doamna Popescu, care m-a privit cu severitate.

— Copiii au nevoie de vitamine, doamnă! Nu vă jucați cu sănătatea lor pentru niște certuri prostești!

M-am simțit mică și rușinată. Am cumpărat un măr și niște morcovi din ultimii bani găsiți prin buzunare. Le-am dat copiilor pe ascuns, dar Radu a observat.

— Deci ai cedat? — m-a întrebat sarcastic.

— Nu e vorba despre cine cedează! E vorba despre copii!

— Dacă nu mă respecți nici măcar atât…

A ieșit trântind ușa. În seara aceea nu s-a mai întors acasă. Am stat cu ochii pe telefon toată noaptea, frământându-mă între vinovăție și furie.

A doua zi dimineață, l-am găsit dormind pe canapeaua din sufragerie. Avea cearcăne adânci și mirosea a țigară ieftină.

— Îmi pare rău… — a murmurat el, evitându-mi privirea.

— Și mie… Dar nu putem continua așa.

Am vorbit mult în acea zi. Despre bani, despre frică, despre neputință și orgoliu. Despre cum ne-am pierdut unul pe altul printre facturi neplătite și griji zilnice. Am plâns amândoi și am promis că vom încerca să fim mai buni — pentru noi și pentru copii.

În ultimele două săptămâni ale lunii am improvizat: am făcut supă din resturi de legume primite de la vecina Maria, am copt pâine în casă și am inventat rețete din puținul pe care-l aveam. Copiii au început să râdă din nou la masă, iar eu și Radu am găsit puterea să ne iertăm reciproc.

Când luna s-a terminat și am primit salariul, am mers împreună la piață. Am cumpărat mere verzi pentru Ana și portocale pentru Vlad. Ne-am privit în ochi și am știut că am trecut printr-o încercare grea — dar încă eram împreună.

Acum mă întreb: oare merită vreodată să-ți pedepsești familia pentru un orgoliu rănit? Sau ar trebui să învățăm să ne ascultăm mai mult unii pe alții înainte ca răzbunarea să ne despartă definitiv?