Când am aflat adevărul din spital

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce monitorul inimii îmi pulsa ritmic lângă pat. Mirosea a dezinfectant și a teamă. Era noapte, iar lumina slabă din salon îmi arunca umbre pe față. Vlad stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, evitându-mi privirea.

— Nu e ceea ce crezi, Irina… a încercat el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu un străin.

Nu știu cum am ajuns aici. Poate că totul a început cu acea oboseală inexplicabilă, cu durerile care nu mai treceau și cu nopțile în care mă trezeam plângând. Am crezut că e doar stresul de la serviciu, grijile pentru copii, pentru părinții mei bătrâni. Dar într-o dimineață, corpul mi-a cedat. Am leșinat în bucătărie, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate ale lui Daria și Matei.

M-au adus la spital cu ambulanța. Diagnosticul a venit ca o sentință: leucemie acută. Aveam 38 de ani și simțeam că viața mea abia începea să prindă sens. Vlad a fost lângă mine la început, sau cel puțin așa am crezut. Îmi aducea flori, mă ținea de mână când mi se făcea rău după chimioterapie. Dar ceva s-a schimbat. A început să vină tot mai rar, să răspundă scurt la mesaje, să plece devreme și să se întoarcă târziu.

Într-o seară, când nu mai puteam dormi din cauza durerii, am pus mâna pe telefonul lui Vlad, uitat pe noptieră. Nu voiam să-l spionez, dar ceva mă rodea pe dinăuntru. Am găsit conversațiile cu Alina — colega lui de la firmă. Mesaje pline de dor, promisiuni și întâlniri ascunse. Am simțit cum sângele mi se scurge din vene și inima mi se strânge ca într-o menghină.

A doua zi, când Vlad a venit la mine, nu am mai putut să tac. — De cât timp? am întrebat printre lacrimi.

— Irina… nu voiam să afli așa… E greu pentru mine…

— Greu pentru tine? Eu sunt aici, între viață și moarte! Tu unde ai fost?

A izbucnit în plâns. Nu-l mai văzusem niciodată atât de slab. — M-am simțit pierdut… Nu știu cum să gestionez tot ce ni se întâmplă. Alina… ea doar m-a ascultat.

— Și eu? Eu nu mai contez?

Am simțit că mă sufoc. Am apăsat butonul de chemare a asistentei doar ca să scap de privirea lui. În zilele care au urmat, Vlad a venit tot mai rar. Mama a preluat grija copiilor și venea zilnic la spital cu supă caldă și haine curate. — Lasă-l, mamă, dacă nu te merită! mi-a spus într-o zi, ștergându-mi fruntea cu o batistă veche.

Dar nu era atât de simplu. Îl iubeam pe Vlad. Îl iubeam pentru toate diminețile în care îmi făcea cafeaua fără să-i cer, pentru serile când adormeam împreună uitându-ne la filme proaste. Îl iubeam pentru copiii noștri și pentru toate visele pe care le-am construit împreună.

Într-o noapte, după o ședință grea de chimioterapie, am avut un vis ciudat: eram acasă, în bucătăria noastră luminată de soare, iar Vlad stătea la masă cu Alina și copiii noștri râdeau cu ea. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să iau o decizie.

Când Vlad a venit din nou la spital, l-am rugat să stea jos.

— Vlad, nu pot să lupt pe două fronturi. Ori rămâi lângă mine și încercăm să ne vindecăm împreună, ori pleci și mă lași să-mi găsesc liniștea fără tine.

A tăcut mult timp. — Nu vreau să te pierd… Dar nici nu știu dacă mai pot fi omul de care ai nevoie.

— Atunci pleacă! am spus eu cu o liniște pe care nu știam că o pot avea.

A plecat fără să se uite înapoi. Am plâns zile întregi. Copiii au întrebat de el; le-am spus că tata are nevoie de timp ca să-și pună ordine în gânduri. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram mică.

Lunile au trecut greu. Am terminat tratamentul și am început să merg din nou pe picioarele mele. Vlad venea uneori să-i vadă pe copii; era tăcut și obosit. Alina nu a apărut niciodată în preajma noastră.

Într-o zi de toamnă târzie, Daria m-a întrebat: — Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Am zâmbit trist: — O parte din mine îl va iubi mereu. Dar uneori trebuie să ne iubim pe noi înșine mai mult.

Acum stau la fereastra apartamentului nostru mic și privesc frunzele care cad. Viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm. Poate că trădarea doare mai tare decât orice boală fizică, dar tot ea ne obligă să ne cunoaștem adevărata forță.

Mă întreb: câți dintre noi alegem să rămânem acolo unde doare doar din teamă? Și câți avem curajul să ne punem pe noi pe primul loc?