În umbra vecinilor: O zi care mi-a schimbat viața

— Tu știi ce s-a întâmplat azi, Maria? m-a întrebat vecina mea, doamna Lidia, cu vocea aceea șoptită care prevestea necazuri. Era ora șapte seara, tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la ciorba pe care o lăsasem pe foc. Nici nu apucasem să-mi dau jos pantofii, că Lidia a intrat pe ușa deschisă a bucătăriei, cu ochii mari și plini de compasiune.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea. Nu aveam chef de bârfele obișnuite despre cine și-a mai parcat mașina aiurea sau cine nu și-a tuns iarba.

A ezitat o clipă, apoi a spus apăsat:

— Azi, cât ai fost tu la muncă, l-am văzut pe Radu intrând cu o femeie în casă. Nu era vreo rudă de-a voastră. Era… altfel.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă, încercând să-mi controlez respirația. Lidia a continuat să vorbească, dar cuvintele ei se pierdeau într-un vuiet surd. Oare chiar era posibil? Radu? Soțul meu de doisprezece ani? Tatăl fetiței noastre?

— Maria, nu vreau să mă bag, dar cred că ar trebui să știi… a mai spus Lidia înainte să plece, lăsând în urmă un miros de parfum ieftin și o liniște apăsătoare.

Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile tremurânde. Am privit în gol minute în șir. Gândurile mi se învârteau haotic: poate era doar o neînțelegere. Poate era colega lui de la serviciu. Poate… Dar vocea interioară îmi șoptea altceva. Îmi aminteam serile când Radu venea târziu acasă, mirosind a parfum străin. Îmi aminteam mesajele scurte și reci: „Am mult de lucru”, „Nu mă aștepta”.

Când a intrat pe ușă, am simțit cum mi se strânge stomacul. S-a uitat la mine ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ce faci, Maria? Totul bine?

Am vrut să țip, să-l întreb direct: „Cine era femeia?” Dar m-am oprit. Am ales să-l privesc în ochi și să-i răspund calm:

— Da, totul e bine. Tu?

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit forțat:

— Obosit. A fost o zi lungă la birou.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată un străin. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. În acea seară, am stat la masă ca doi necunoscuți. Fetița noastră, Ilinca, a simțit tensiunea și a încercat să ne facă să râdem. M-am prefăcut că totul e în regulă pentru ea.

Noaptea nu am putut dormi. M-am gândit la tot ce am construit împreună: casa noastră mică din cartierul 23 August, vacanțele la bunici, serile când ne uitam la filme vechi românești și râdeam până târziu. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem?

A doua zi dimineață, am găsit curajul să-l confrunt.

— Radu, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine surprins.

— Ce s-a întâmplat?

— Cine era femeia cu care ai venit ieri acasă?

A tăcut câteva secunde care mi s-au părut ore.

— Maria… nu e ceea ce crezi.

— Atunci explică-mi tu ce să cred!

A oftat adânc și a început să se plimbe prin bucătărie.

— E cineva de la muncă… Am avut nevoie să discutăm ceva important și nu puteam merge în altă parte.

— Și de ce nu mi-ai spus nimic?

Nu mi-a răspuns. S-a uitat pe geam, evitându-mi privirea.

— Radu, te rog… Spune-mi adevărul!

A tăcut din nou. În acea tăcere am înțeles totul. Nu aveam nevoie de alte cuvinte. Am simțit cum inima mi se rupe în mii de bucăți.

În zilele următoare, vecinii au început să mă privească altfel. Unii mă compătimeau pe furiș, alții își dădeau coate când treceam pe lângă ei. Mama m-a sunat într-o seară:

— Maria, ce se întâmplă? Am auzit vorbe prin cartier…

— Nimic, mamă. Totul e bine.

Dar nu era bine deloc. M-am simțit prinsă între rușinea publică și dorința de a-mi salva familia. Ilinca mă întreba tot mai des:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu știam ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că lumea ei perfectă s-ar putea destrăma?

Într-o noapte, după ce Radu a adormit pe canapea cu televizorul pornit, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu pot trăi în minciună doar ca să nu fiu judecată de vecini sau ca Ilinca să nu sufere. Dar nici nu aveam curajul să pun capăt unei vieți pe care o credeam sigură.

A doua zi dimineață i-am spus lui Radu:

— Trebuie să luăm o pauză. Nu mai pot așa.

A încercat să mă convingă că exagerez, că totul va fi bine. Dar eu știam că nu mai pot da timpul înapoi.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: cât valorează liniștea sufletului meu? Merită să trăiesc cu jumătăți de adevăr doar ca să păstrez aparențele? Sau e timpul să-mi găsesc curajul și să aleg pentru mine?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau cunoașteți pe cineva care a trăit această dramă tăcută. Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?