Rugăciunea care mi-a ținut familia pe linia de plutire

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. Mama, cu ochii roșii și mâinile strânse pe marginea mesei, nu spunea nimic. Eu, ascunsă după ușa camerei mele, îmi țineam respirația. Aveam doar paisprezece ani, dar înțelegeam prea bine că ceva grav se întâmplă.

— Te rog, Gheorghe, gândește-te la copii… — vocea mamei era abia o șoaptă. Tata a trântit ușa și a ieșit. Am auzit pașii lui grei pe scări, apoi liniștea aceea apăsătoare care a rămas în urma lui. În acea seară, am simțit că lumea mea s-a prăbușit.

N-am dormit deloc. M-am rugat în șoaptă, cu ochii închiși strâns, ca și cum dacă aș fi spus destul de tare „Doamne, ajută-ne!”, tata s-ar fi întors acasă. Dar dimineața a venit fără el. Mama a încercat să-și ascundă lacrimile în timp ce pregătea ceaiul, iar fratele meu mai mic, Radu, mă întreba din cinci în cinci minute dacă tata vine la școală să-l ia.

Zilele au trecut greu. Mama mergea la serviciu la croitorie, iar eu trebuia să am grijă de Radu și să mă ocup de teme. În fiecare seară, mă rugam în genunchi lângă patul meu:

„Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd. Ajut-o pe mama. Adu-l pe tata acasă.”

Uneori simțeam că rugăciunile mele se pierd în tavanul scund al camerei. Alteori, simțeam o liniște ciudată care mă făcea să cred că nu sunt singură.

Într-o zi, la școală, colega mea Irina m-a tras deoparte:

— Maria, ce-ai pățit? Nu mai râzi ca înainte…

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul. Ea m-a luat de mână:

— Hai la biserică duminică. Poate te ajută să vorbești cu cineva.

Nu eram foarte credincioasă până atunci. Mergeam la biserică doar de Paște sau Crăciun. Dar în acea duminică am intrat timidă în biserica din cartierul nostru din Ploiești. Preotul părea că vorbește direct cu mine când a spus:

— Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri, chiar dacă uneori nu-I simțim prezența.

Am început să merg regulat la biserică. M-am apropiat de Irina și de alte fete care veneau acolo. Am început să citesc din Biblie și să mă rog mai des. Nu pot spune că problemele au dispărut ca prin minune — tata nu s-a întors acasă, iar mama era tot mai obosită și mai tristă.

Într-o seară, când mama plângea în bucătărie, m-am așezat lângă ea și i-am spus:

— Hai să ne rugăm împreună.

A ezitat la început, dar apoi mi-a strâns mâna și am rostit împreună „Tatăl nostru”. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie — chiar dacă eram incomplete.

Au trecut luni de zile fără vești de la tata. Radu a început să facă crize de nervi la grădiniță și educatoarea ne-a chemat la discuții.

— Copilul are nevoie de stabilitate… — ne-a spus ea cu blândețe.

Mama a oftat adânc:

— Cum să-i ofer stabilitate când nici eu nu știu ce va fi mâine?

Am ieșit din grădiniță cu Radu de mână și am simțit o furie mocnită împotriva tatălui meu. Cum a putut să ne lase? De ce nu i-a păsat?

Într-o noapte, am visat că tata se întoarce acasă și ne îmbrățișează pe toți. M-am trezit plângând și m-am rugat din nou:

„Doamne, dacă nu vrei să-l aduci înapoi, măcar ajută-mă să-l iert.”

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată — să încerc să-l iert pe tata pentru că ne-a abandonat. Dar cu fiecare rugăciune simțeam că povara se mai ușurează puțin.

Într-o zi, după aproape un an de la plecarea lui, am primit o scrisoare. Era de la tata. Scrisul lui tremurat spunea:

„Iertați-mă. Am fost slab. Mi-a fost frică să vă spun cât de greu îmi era. Nu știu dacă voi putea vreodată să repar ce am stricat.”

Mama a citit scrisoarea cu voce tare și a plâns mult timp după aceea. Eu am simțit un amestec ciudat de furie și alinare. Nu s-a întors nici atunci, dar măcar știam că nu ne uitase complet.

Viața noastră nu s-a întors niciodată la normalul de dinainte. Dar credința și rugăciunea ne-au ținut împreună pe mine, pe mama și pe Radu. Am învățat să fim o familie chiar și fără tata lângă noi.

Acum sunt adult și privesc în urmă cu recunoștință pentru puterea pe care am găsit-o atunci când totul părea pierdut.

Mă întreb uneori: câți dintre noi găsim curajul să iertăm? Câți reușim să ne ridicăm din genunchi atunci când viața ne doboară? Poate că răspunsul stă chiar în acele momente când ne rugăm cu adevărat.