Povara iubirii: când ajutorul devine o rană

— Mamă, ai să-mi dai și luna asta ceva bani? Promit că e ultima dată, chiar nu mai am de unde.

Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, acoperind zgomotul ploii care lovește geamul. Mă uit la el: are 27 de ani, dar în ochii mei e tot copilul care venea acasă cu genunchii juliți. Acum, însă, privirea lui e obosită, iar mâinile îi tremură ușor. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

— Vlad, iar? Nu ți-am dat săptămâna trecută? Ce-ai făcut cu banii?

Își ferește ochii, se joacă nervos cu telefonul.

— S-au dus… chirie, mâncare… Știi cum e. Te rog, mamă, nu mă lăsa la greu.

Aș vrea să-l cred. Dar știu că nu e doar chiria. Știu că are datorii la prieteni, că uneori joacă la păcănele. Am încercat să-l ajut de atâtea ori, să-l salvez de la greșeli. Dar cu fiecare leu dat, parcă-l împing mai adânc în groapă.

— Vlad, nu pot mereu să te scot eu din necazuri. Ai 27 de ani! Când ai de gând să te descurci singur?

Se ridică brusc de la masă, scaunul scârțâie pe gresie.

— Deci nu vrei să mă ajuți? Bine! Lasă că mă descurc eu!

Îmi vine să plâng. Îl văd cum își trage hanoracul pe el și trântește ușa. Rămân singură cu gândurile mele și cu vinovăția care mă apasă ca o povară veche. Oare unde am greșit? Am vrut doar să-i fie bine, să nu-i lipsească nimic. Dar poate tocmai asta l-a făcut slab.

Telefonul sună. E sora mea, Mariana.

— Ce faci, Sorina? Tot cu Vlad ai necazuri?

Îi povestesc totul printre suspine. Ea oftează.

— Sorina, trebuie să-l lași să se lovească singur de viață. Altfel n-o să învețe niciodată. Știi bine că și tata a făcut la fel cu noi…

Îmi amintesc de tata: sever, dar drept. Nu ne-a dat niciodată bani fără motiv. Atunci îl uram pentru asta. Acum îl înțeleg.

Seara trece greu. Mă uit la pozele vechi: Vlad la serbarea de la grădiniță, Vlad cu bicicleta nouă de Crăciun… Îmi dau lacrimile. Unde s-a rupt totul?

A doua zi dimineață găsesc pe masă un bilet: „Mamă, iartă-mă că te-am supărat. O să încerc să mă descurc singur.”

Mă simt ușurată și îngrijorată în același timp. Oare chiar va reuși? Sau va cădea și mai rău?

La prânz mă sună vecina de la trei, doamna Rusu.

— Sorina dragă, l-am văzut pe Vlad aseară pe la colțul blocului cu niște băieți dubioși… Ai grijă de el!

Inima mi se strânge din nou. Mă gândesc să-l sun, dar mă abțin. Trebuie să-l las să-și poarte singur crucea.

Seara vine iar cu ploaie și neliniște. Mă plimb prin casă ca un leu în cușcă. Îmi vine să fug după el pe stradă, să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar știu că nu așa îl ajut.

Trec zile în care nu primesc niciun semn de la el. Mă macină gândurile: dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă a ajuns pe mâna cui nu trebuie? Dacă n-o să se mai întoarcă niciodată?

Într-o seară, când deja nu mai speram, aud cheia în ușă. Vlad intră încet, cu ochii roșii și obrajii supți.

— Mamă… pot să stau puțin?

Îl iau în brațe fără să spun nimic. Plângem amândoi.

— Am dormit două nopți pe la un prieten… Nu mi-a fost bine deloc. Am încercat să găsesc ceva de lucru… E greu fără experiență.

Îl mângâi pe păr ca atunci când era mic.

— Vlad, te iubesc orice-ar fi. Dar trebuie să înveți să te ridici singur. Eu sunt aici dacă ai nevoie de un sfat sau o vorbă bună. Dar nu mai pot fi banca ta personală.

Se uită la mine lung.

— Crezi că mai pot schimba ceva?

Îi zâmbesc printre lacrimi.

— Mereu se poate schimba ceva dacă vrei cu adevărat.

În acea noapte adormim amândoi pe canapea, ținându-ne de mână ca doi naufragiați care au găsit țărmul după furtună.

Au trecut luni de atunci. Vlad a găsit un job la o firmă de curierat. Nu e mult, dar e începutul lui. Uneori mai cade, alteori mă sună doar ca să-mi spună „Bună dimineața”. Eu încă mă lupt cu impulsul de a-l salva mereu, dar am învățat că uneori dragostea adevărată înseamnă să lași omul iubit să-și poarte singur greutățile.

Mă întreb adesea: unde se termină ajutorul și unde începe răul? Oare câți dintre noi confundăm mila cu iubirea și ajungem să ne rănim copiii fără să vrem? Voi ce ați face în locul meu?