„Am dat totul pentru copiii mei, dar acum sunt singură” – Povestea Mariei

— Nu mai sta cu ochii în telefon, Ilinca! Am făcut sarmale, hai la masă! vocea mea răsună în bucătăria mică, acoperind zumzetul televizorului. Ilinca oftează, nici nu se uită la mine. „Vin imediat, mamă”, răspunde absent, de parcă ar vorbi cu o străină. Mă uit la ea și încerc să-mi amintesc când a crescut atât de mult, când a început să mă privească cu răceală, ca pe o povară.

Mihai, băiatul meu cel mare, nu mai locuiește cu noi de doi ani. S-a mutat la București, are serviciu la bancă și o iubită pe care n-am cunoscut-o niciodată. Îmi trimite mesaje scurte, seci: „Sunt bine, mamă. Să ai grijă de tine.” Atât. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu i-am sufocat cu dragostea mea, cu grijile mele exagerate.

Soțul meu, Doru, e tot mai absent. Stă la televizor sau pleacă la pescuit cu prietenii lui din tinerețe. Nu mai vorbim despre nimic important. Când încerc să-i spun că mă simt singură, ridică din umeri: „Așa e viața, Maria. Copiii cresc, pleacă. Trebuie să te obișnuiești.” Dar cum să mă obișnuiesc? Cum să accept că tot ce am construit se destramă sub ochii mei?

Îmi amintesc serile când copiii erau mici și adormeau lângă mine, cu mânuțele lor calde strânse în jurul gâtului meu. Îmi amintesc cum alergam de la serviciu acasă, să le gătesc mâncarea preferată, să le spăl hainele, să le ascult necazurile de la școală. Am renunțat la tot pentru ei: la carieră, la prieteni, la visele mele. Totul pentru ca lor să le fie bine.

Acum casa e goală și tăcută. Ilinca vine târziu acasă, închide ușa camerei și nu vrea să vorbească. O aud plângând uneori noaptea, dar când bat la ușă îmi spune că e obosită sau că are teme. Mă doare sufletul că nu mai pot ajunge la ea.

Într-o seară, după ce Doru a plecat iar la pescuit și Ilinca era închisă în camera ei, am luat telefonul și am format numărul lui Mihai. Mi-a răspuns după câteva secunde.
— Mihai, mamă… îmi e dor de tine. Nu vrei să vii acasă weekendul ăsta?
A tăcut o clipă.
— Nu pot, mamă. Am mult de lucru. Poate altădată.
— Dar… nu ți-e dor de casă?
— Mamă, am 28 de ani. Am viața mea acum. Nu pot veni mereu.
Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun cât de mult îl iubesc, cât de mult mi-e dor de el, dar mi-am înghițit lacrimile.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Mamă, am plecat la Andreea. Dorm acolo. Nu mă aștepta.” Era scrisul Ilincăi. Am stat pe scaun ore întregi privind biletul acela ca pe o sentință.

Într-o duminică am încercat să fac o masă mare, ca pe vremuri. Am gătit tot ce știam că le place copiilor mei: sarmale, salată boeuf, cozonac. L-am rugat pe Doru să-i sune pe Mihai și Ilinca să vină la masă împreună. Mihai a zis că nu poate veni; Ilinca a venit doar ca să mănânce repede și a plecat iar la prietena ei.

— Maria, lasă-i în pace! Sunt mari acum! Ce vrei să faci? Să-i ții legați de fusta ta toată viața? m-a certat Doru.
— Nu vreau decât să fim împreună… Să nu mă simt invizibilă în propria mea casă…
— Ești prea sensibilă! Femeile astea… mereu vă plângeți!

M-am ridicat de la masă și am mers în dormitor. Am plâns în pernă până am adormit. În vis mi-au apărut copiii mici, alergând prin curte și strigând „mama!”. M-am trezit cu ochii umflați și cu un gol imens în suflet.

Într-o zi am decis să merg la biserică. Poate găsesc acolo un pic de liniște sau pe cineva cu care să vorbesc. Preoteasa m-a privit cu blândețe când i-am spus că mă simt singură.
— Maria, copiii trebuie lăsați să zboare. Dar tu? Tu ce faci pentru tine?
Nu știam ce să răspund. Eu nu mai știam cine sunt fără ei.

Am început să merg la cercul de croitorie din sat. La început mi-a fost greu; femeile râdeau și povesteau despre nepoți sau excursii cu soții lor. Eu ascultam tăcută. Dar încet-încet am început să cos și eu o ie pentru Ilinca. Poate dacă îi fac ceva frumos cu mâinile mele va vedea cât o iubesc…

Într-o seară i-am dus bluza cusută chiar eu.
— Uite, Ilinca… Am făcut-o pentru tine.
A privit-o absent.
— Mulțumesc… dar nu prea port ie…
Am simțit cum mi se rupe inima din nou.

Au trecut luni întregi așa: eu încercând să mă apropii de copiii mei și ei tot mai departe de mine. Doru s-a retras complet în lumea lui; uneori nici nu ne salutăm dimineața.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mihai: „Mamă, mă însor.” Atât. Fără invitație, fără detalii. Am plâns toată noaptea.

M-am dus la Ilinca în cameră:
— Ilinca… fratele tău se însoară…
— Știu… mi-a scris și mie.
— Nu vrei să mergem împreună?
— Nu cred că pot… Am examen atunci…

Am rămas singură cu gândurile mele.

Acum stau pe marginea patului și privesc poza veche cu noi patru: eu, Doru și copiii mici, zâmbind larg într-o zi de vară. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am greșit undeva pe drum.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași durere? Oare ce ar trebui să fac acum? Să-mi găsesc un rost fără ei sau să continui să sper că într-o zi se vor întoarce acasă?