Moștenirea care ne-a rupt: Povestea unei familii dezbinate

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum adică totul e al tău? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în fața surorii mele mai mici. Stăteam amândoi la masa din sufrageria apartamentului vechi, același loc unde mama ne citea povești când eram mici. Acum, între noi nu mai era decât o tăcere apăsătoare și o hârtie cu antet de notar.

Ilinca își ținea mâinile strâns în poală, evitându-mi privirea. — Așa a vrut mama, Vlad. Eu… nu știu ce să zic. Nici eu nu mă așteptam.

Dar eu știam că nu era adevărat. Întotdeauna fusese preferata mamei, chiar dacă nimeni nu recunoștea asta cu voce tare. Eu eram cel care aducea note bune, cel care o ajuta pe mama la piață, dar Ilinca era cea care primea mereu ultima felie de cozonac, cea care era iertată când făcea vreo prostie.

Când mama s-a îmbolnăvit, am stat nopți întregi lângă patul ei, schimbându-i compresele și aducându-i ceai. Ilinca venea rar, mereu ocupată cu facultatea sau cu prietenii. Totuși, în testament, totul îi revenea ei: apartamentul din București, casa de la țară din Prahova, chiar și bijuteriile de familie.

— Vlad, nu vreau să ne certăm pentru asta… a încercat ea să spună, dar am întrerupt-o.

— Nu vreau nimic de la tine! Dar vreau să știu DE CE? Ce am făcut greșit?

A izbucnit în plâns. — Nu știu! Poate mama credea că tu te vei descurca oricum… Poate că eu păream mai slabă… Nu știu!

Am ieșit trântind ușa. Pe scara blocului, lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. M-am simțit trădat nu doar de mama, ci și de propria mea viață. Toată copilăria am încercat să fiu fiul perfect, să nu-i dau motive de supărare. Tata ne-a părăsit când aveam zece ani și m-am simțit responsabil să fiu stâlpul familiei.

În zilele următoare, rudele au început să vorbească. Mătușa Mariana mi-a spus la telefon:

— Vlad, nu te supăra pe Ilinca. Știi cum era sora ta… mereu mai sensibilă. Poate mama ta a vrut să o protejeze.

Dar nu era vorba doar de protecție. Era vorba de dreptate. De ce un copil primește totul și celălalt nimic? Prietenii mei au început să mă întrebe dacă voi da Ilinca în judecată. Unii mi-au spus că așa se face în ziua de azi, că trebuie să-mi cer drepturile.

Am început să mă gândesc serios la asta. În fiecare seară mă uitam la pozele cu mama: zâmbetul ei blând, mâinile muncite de ani de profesoară. Îmi aminteam cum mă lua în brațe când aveam coșmaruri și cum îmi spunea că sunt „băiatul ei curajos”.

Într-o noapte, am visat-o. Stătea pe marginea patului meu și mă mângâia pe frunte.

— Vlad, nu lăsa banii să vă despartă…

M-am trezit plângând și cu un gol imens în suflet.

În următoarele luni, relația mea cu Ilinca s-a răcit complet. Nu ne mai sunam de Crăciun, nu ne mai vedeam la zilele de naștere ale verișorilor. Mama părea că murise a doua oară: odată fizic și odată prin ruptura dintre noi.

Într-o zi, am primit un plic cu invitație la nuntă: Ilinca se mărita cu Radu, iubitul ei din facultate. Am ezitat mult dacă să merg sau nu. În cele din urmă, m-am dus. Când am intrat în biserică, Ilinca m-a văzut și a început să plângă.

— Vlad, te rog… Nu vreau să te pierd! Nu vreau ca moștenirea asta să fie blestemul nostru!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Nici eu nu vreau… Dar doare al naibii de tare.

După nuntă, am început să vorbim din nou. Încet-încet, am încercat să reconstruim ceva din ceea ce pierdusem. Ilinca mi-a propus să vindem casa de la țară și să împărțim banii.

— Nu e corect ca tu să nu ai nimic din ce a lăsat mama…

Am acceptat, dar rana a rămas. Știam că niciodată nu voi mai putea avea aceeași încredere oarbă în familie.

Uneori mă întreb: oare sângele chiar ne leagă sau doar ne obligă? Cât valorează o familie dacă dragostea poate fi măsurată în acte notariale?

Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să ne privim unii pe alții dincolo de moșteniri și greșeli.