Nu am forțat-o să se mărite, dar nici nu am știut cum să o opresc

— Ana, nu poți să pleci acum! Ești gravidă în șapte luni, unde vrei să te duci la ora asta?

Vocea mea răsuna spartă în holul îngust al apartamentului nostru din Berceni. Ana, cu ochii umflați de plâns și cu geanta aruncată pe umăr, se uita la mine ca la un dușman. Nu-mi recunoșteam copilul. Fetița mea cu părul bălai și râsul cristalin era acum o femeie tânără, cu obrajii trași de oboseală și privirea încăpățânată.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot cu el, nu mai pot cu tine! Toată lumea știe ce e mai bine pentru mine, dar nimeni nu mă ascultă!

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am sprijinit de perete și am încercat să-mi țin lacrimile în frâu. Nu voiam să-i arăt cât de mult mă doare. Poate că asta era problema: niciodată nu i-am arătat cât de mult mă doare.

Totul a început cu un an în urmă. Ana avea doar 19 ani când l-a cunoscut pe Vlad la facultate. Erau doi copii, dar s-au îndrăgostit nebunește. Eu și soțul meu, Sorin, am încercat să fim deschiși. Nu am vrut să fim ca părinții noștri, care ne-au impus reguli stricte și ne-au tăiat aripile. Dar când Ana a venit acasă într-o seară și ne-a spus că vrea să se mărite cu Vlad, am simțit cum mi se strânge inima.

— Ana, ești prea tânără! Ai toată viața înainte! De ce să te grăbești?

— Mamă, îl iubesc! Și el mă iubește. Nu vreau să pierd timpul.

Sorin a oftat greu și a dat din cap. Eu am încercat să-i explic că viața nu e ca în filmele americane pe care le vedea ea pe Netflix. Că dragostea nu ține de foame și că facultatea abia începea. Dar Ana era hotărâtă. Și eu… eu n-am vrut să fiu mama care își obligă fata să facă ce nu vrea.

— Dacă o forțăm, o pierdem, mi-a spus Sorin într-o seară, după ce Ana s-a încuiat în cameră plângând.

Așa că am cedat. Am organizat o nuntă mică, cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Am zâmbit în poze și am încercat să cred că totul va fi bine. Dar în sufletul meu era o teamă surdă.

După două luni, Ana a venit acasă palidă și tăcută.

— Mamă… sunt însărcinată.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit un nepot, ci pentru că știam cât de greu îi va fi. Iar Vlad… Vlad era un băiat bun, dar nu era pregătit pentru responsabilitate. Lucra part-time la o firmă de curierat și visa să devină regizor. Ana renunțase deja la câteva cursuri pentru că îi era rău dimineața.

— De ce nu mi-ai spus nimic? am întrebat-o într-o noapte când nu putea dormi.

— Pentru că știam că o să spui că sunt prea tânără… Dar e copilul meu, mamă!

Am încercat să fiu alături de ea. Am mers împreună la controale, am cumpărat hăinuțe mici și am citit despre sarcină pe forumuri. Dar între timp, relația ei cu Vlad s-a răcit. Se certau din orice: bani, lipsa timpului, oboseală. Vlad venea târziu acasă și uneori nici nu vorbea cu ea.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Ana a venit la noi acasă plângând.

— Nu mai pot! Nu mă ajută cu nimic! Toată lumea zice că trebuie să fiu fericită că am familie… Dar eu mă simt singură!

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Tu ai ales asta, i-am spus fără să-mi dau seama cât de rece sunau cuvintele mele.

A izbucnit în plâns și a fugit în camera ei. Atunci am realizat cât de mult greșisem. Nu o forțasem să se mărite sau să facă un copil, dar nici nu fusesem acolo cu adevărat pentru ea. Îi repetasem mereu că e alegerea ei și că trebuie să-și asume consecințele, dar uitasem că uneori copiii au nevoie doar să fie ascultați și sprijiniți, nu judecați.

În acea seară tensionată din holul apartamentului nostru, când Ana voia să plece de acasă la ora 11 noaptea, m-am prăbușit pe canapea după ce a trântit ușa camerei ei. Sorin a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— O pierdem…

— Poate n-am făcut destul… Poate trebuia să fiu mai fermă… sau poate doar mai prezentă…

Noaptea aceea a fost lungă. Am stat trează până dimineața, ascultând cum Ana plânge în camera ei. M-am gândit la toate momentele în care aș fi putut interveni altfel: când a venit prima dată acasă cu Vlad de mână; când mi-a spus că vrea să renunțe la facultate; când m-a rugat să o ajut cu banii pentru chirie; când mi-a spus că îi e frică să nască.

A doua zi dimineață am bătut încet la ușa ei.

— Ana… putem vorbi?

Nu mi-a răspuns imediat. Când a deschis ușa, avea ochii roșii și fața umflată de plâns.

— Îmi pare rău… Nu vreau să te rănesc…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

Acum, când scriu aceste rânduri, Ana doarme pe canapea cu burtica mare și mâna pe ea. Vlad încearcă să fie mai prezent; nu știu dacă vor rămâne împreună sau dacă vor reuși să treacă peste toate greutățile. Dar știu sigur că eu voi fi aici pentru ea — nu ca judecător sau ca martor pasiv al vieții ei, ci ca sprijin adevărat.

Mă întreb adesea: oare câte mame din România trec prin asta? Oare câte fete tinere sunt lăsate singure între presiunea societății și propriile vise? Am făcut destul? Sau din dorința de a nu forța nimic… am lăsat-o singură tocmai atunci când avea cea mai mare nevoie de mine?