Între Regrete și Iertare: Povestea Mea cu Irina

— Nu te mai întoarce, Vlad. Nu mai am ce să-ți spun. Vocea Irinei tremura, dar ochii ei erau reci ca piatra. Stăteam în pragul ușii apartamentului nostru din Militari, cu buchetul de trandafiri în mână, simțindu-mă mai mic decât oricând. În spatele meu, ploaia bătea nervos în asfalt, iar înăuntru, viața pe care o pierdusem părea să continue fără mine.

Nu știu exact când am început să mă pierd. Poate a fost după ce firma a început să meargă bine, după ani de zile în care Irina și cu mine ne-am chinuit să plătim chiria și să ne permitem o ieșire la film o dată pe lună. Poate a fost când am cunoscut-o pe Laura la un eveniment de business, o femeie sigură pe ea, care știa exact ce vrea și nu se temea să ceară. Sau poate a fost pur și simplu slăbiciunea mea, dorința de a evada din rutina care mă sufoca.

Irina și cu mine ne-am cunoscut la facultate, la ASE. Era mereu cu zâmbetul pe buze, chiar și când venea obosită de la jobul de la supermarket. Am închiriat împreună o garsonieră mică, unde făceam economie la orice: la lumină, la apă caldă, la vise. Dar eram fericiți. Ne țineam de mână și ne promiteam că într-o zi vom avea casa noastră, poate chiar un copil.

După ce am terminat facultatea, ne-am căsătorit într-o sală mică de la primărie. Nunta a fost modestă, dar plină de râsete și dansuri stângace. Am muncit amândoi pe rupte: eu ca agent de vânzări, ea ca asistentă la o clinică privată. Am pus fiecare leu deoparte pentru visul nostru: o firmă de consultanță IT. Când am reușit să deschidem firma, am simțit că lumea e a noastră.

Dar succesul a venit cu un preț. Eram tot mai mult plecat, mereu pe fugă, mereu cu telefonul la ureche. Irina mă aștepta acasă cu cina caldă și întrebări despre ziua mea, dar eu eram prea obosit sau prea preocupat să-i răspund. Într-o seară, după o ceartă banală despre cine uitase să cumpere lapte, mi-a spus: — Vlad, nu te mai recunosc. Parcă nu mai suntem noi.

Atunci am cunoscut-o pe Laura. Era tot ce nu era Irina: spontană, directă, fără griji sau compromisuri. M-a făcut să mă simt din nou tânăr, dorit. Am început să mint: întâlniri târzii, delegații inventate, telefoane date pe ascuns din baie. Irina simțea că ceva nu e în regulă, dar nu voia să creadă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, i-am spus adevărul. Nu am avut curajul să-i privesc ochii când i-am spus că iubesc pe altcineva și că vreau să plec. A plâns în hohote, apoi s-a ridicat și mi-a spus doar atât: — Să nu uiți niciodată cine a fost lângă tine când nu aveai nimic.

Am plecat la Laura crezând că viața mea va fi mai bună. La început a fost totul ca-n filme: vacanțe scumpe, restaurante elegante, nopți fără griji. Dar curând am descoperit că Laura nu voia decât un partener de imagine și un sponsor pentru capriciile ei. Nu-i păsa dacă eram obosit sau trist; voia doar să ieșim în oraș și să ne afișăm.

După un an, firma a început să meargă prost. Laura a dispărut la fel de repede cum apăruse. M-am trezit singur într-un apartament gol, cu facturi neplătite și fără niciun prieten adevărat. Atunci mi-am dat seama cât de mult am pierdut.

Am încercat să mă întorc la Irina. I-am scris scrisori lungi, i-am trimis flori, am sunat-o de zeci de ori. Într-o zi mi-a răspuns la telefon:
— Vlad, nu pot să te iert. M-ai făcut să mă simt mică și nevrednică. Acum am învățat să trăiesc fără tine.

Am insistat luni întregi. Am stat ore întregi în fața blocului ei sperând că va coborî să vorbim. Într-o seară m-a găsit acolo mama ei:
— Vlad, las-o în pace! Ai avut totul și ai aruncat pe geam pentru o iluzie.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Am început să merg la terapie, să încerc să înțeleg unde am greșit și cum pot merge mai departe. Dar nimic nu umple golul lăsat de absența Irinei.

Într-o zi am văzut-o întâmplător într-un parc din Drumul Taberei. Era cu o prietenă și râdea din toată inima. M-a văzut și mi-a zâmbit politicos, dar privirea ei trecea prin mine ca printr-un străin.

Acum trăiesc cu regretele mele ca niște pietre legate de gât. Am pierdut femeia care m-a iubit necondiționat pentru o aventură care s-a dovedit goală și rece.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi realizează prea târziu valoarea celor care ne-au stat alături? Oare merită vreodată riscul de a pierde totul pentru o iluzie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?