Între două lumi: Povestea Mariei, bunica pe care nu o lasă să-și vadă nepotul
— Maria, te rog, nu mai insista! Nu vreau să te mai văd aici când ajung acasă!
Cuvintele lui Cătălin au căzut ca o ghilotină peste liniștea din sufragerie. Era ora șase seara, iar eu tocmai îi citeam lui Vlad, nepotul meu de patru ani, dintr-o carte cu povești. Simțeam cum mi se strânge inima de fiecare dată când ușa se deschidea și pașii lui Cătălin răsunau pe hol. Fata mea, Ana, mă privea cu ochii umezi, dar nu spunea nimic. Îi era frică de reacția soțului ei. Și eu mă temeam, dar nu pentru mine, ci pentru Vlad. Pentru copilul care nu avea nicio vină că adulții nu știu să se înțeleagă.
— Cătălin, te rog… E mama mea! Nu face nimic rău, doar stă cu Vlad cât eu sunt la muncă…
— Nu vreau discuții! Dacă nu găsești altă soluție, ia-ți liber sau găsește o bonă! Nu accept să-mi invadeze spațiul.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am ridicat încet de pe canapea, i-am sărutat fruntea lui Vlad și am ieșit fără să spun un cuvânt. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Mă simțeam ca o intrusă în propria familie.
Nu am fost niciodată o mamă perfectă, dar am făcut tot ce am putut pentru Ana. Am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident de mașină când ea avea doar șapte ani. Am muncit la două slujbe ca să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Am renunțat la visele mele pentru ca ea să poată merge la facultate la București. Când l-a cunoscut pe Cătălin, părea fericită. El era serios, muncitor, dar mereu distant cu mine. Niciodată nu m-a privit ca pe cineva din familia lui.
După ce s-a născut Vlad, am simțit că viața mea capătă din nou sens. Îl țineam în brațe și uitam de toate greutățile. Îi cântam cântece de leagăn și îi spuneam povești inventate. Dar fericirea mea a fost scurtă. Cătălin a început să mă evite tot mai mult, să-i spună Anei că nu are nevoie de ajutorul meu. Spunea că „nu vrea ca băiatul lui să fie crescut cu mentalități vechi”.
Într-o zi, am încercat să vorbesc cu el.
— Cătălin, știu că poate nu mă placi prea mult, dar sunt bunica lui Vlad. Nu vreau decât să fiu aproape de el.
M-a privit rece.
— Maria, nu e vorba că nu te plac. Dar ai tendința să te bagi peste tot. Vlad are nevoie de reguli clare, nu de răsfăț și povești despre cum era pe vremea ta. Nu vreau să-l înveți lucruri care nu mai au legătură cu lumea de azi.
M-am simțit mică și inutilă. Am plecat capul și am tăcut. De atunci, am început să vin doar când știam sigur că el nu e acasă. Ana mă suna pe ascuns și mă ruga să stau cu Vlad cât mergea la serviciu. Era mereu tensionată, mereu cu ochii la ceas.
Într-o zi de toamnă, Ana m-a sunat plângând.
— Mamă, nu mai pot! Cătălin a spus că dacă mai vii la noi fără știrea lui, divorțează!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum ajunsesem aici? De ce familia mea era pe cale să se destrame din cauza mea? Am încercat să-i spun Anei că nu vreau să fie nefericită din cauza mea.
— Ana, dragostea mea… Dacă trebuie să mă îndepărtez ca voi să fiți bine, o voi face. Dar să știi că te iubesc și îl iubesc pe Vlad mai mult decât orice pe lume.
Au urmat luni grele. Nu l-am mai văzut pe Vlad decât în poze trimise pe ascuns de Ana. Îmi era dor de râsul lui cristalin, de mâinile lui mici care mă strângeau de gât când îl luam în brațe. Îmi era dor chiar și de oboseala care venea după o zi întreagă petrecută cu el.
Într-o zi, am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, Vlad întreabă mereu de tine. Ce să-i spun?”
Am plâns ore întregi după acel mesaj. Cum îi explici unui copil că bunica nu poate veni pentru că adulții nu se pot înțelege? Cum îi spui că dragostea nu e suficientă?
Am încercat să-mi ocup timpul cu alte lucruri: am început să croșetez haine pentru copii din cartier, am mers la biserică mai des, am citit cărți despre psihologia copilului — poate-poate găsesc o cale să-l înțeleg pe Cătălin sau măcar să-l iert în sufletul meu.
Într-o seară, Ana a venit la mine acasă cu Vlad. Era palidă și obosită.
— Mamă… Nu mai pot trăi așa. Cătălin e tot mai rece cu mine și cu Vlad. Am nevoie de tine.
Vlad a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Bunico! Mi-a fost dor de tine!
L-am ținut în brațe și am simțit cum toate rănile mele se vindecă pentru o clipă. Dar știam că liniștea asta e doar temporară.
Ana a decis să stea câteva zile la mine. În fiecare seară, povesteam până târziu despre copilărie, despre visele ei neîmplinite, despre fricile mele și ale ei. Am realizat cât de mult ne-am îndepărtat una de alta din cauza presiunilor din exterior.
După câteva zile, Cătălin a venit la ușa mea furios.
— Ana! Vlad! Acasă!
Ana s-a ridicat tremurând.
— Nu mai pot trăi sub amenințări! Vreau ca Vlad să-și cunoască bunica!
Cătălin a tăcut o clipă. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.
— Maria… Poate am exagerat… Dar mi-e teamă că îl vei răsfăța prea mult… Eu n-am avut niciodată parte de bunici și nu știu cum e…
Am simțit cum mi se înmoaie inima.
— Cătălin… Dragostea bunicilor nu strică niciodată un copil. Îl face mai puternic.
A plecat fără să spună nimic. Dar ceva s-a schimbat atunci între noi toți.
Acum îl văd pe Vlad mai des. Nu atât cât mi-aș dori, dar destul cât să-mi aline dorul. Relația cu Cătălin e încă rece, dar încercăm — fiecare în felul lui — să construim punți peste prăpastia dintre noi.
Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași dramă tăcută? Oare cât trebuie să suferim până învățăm să ne ascultăm unii pe alții? Dacă ați fi în locul meu sau al Anei… ce ați face?