Drumuri Nestrăbătute: Povestea Unei Vieți Între Regrete și Dorințe

— Nu te mai gândi la asta, Ilie, mi-a spus Maria într-o seară rece de noiembrie, când vântul bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu mă întreb, după atâția ani, dacă viața mea ar fi fost altfel dacă aș fi avut curajul să plec?

Aveam douăzeci și trei de ani când am primit scrisoarea aceea. O bursă la Paris, la Sorbona. Era visul meu din liceu, să văd lumea, să învăț limbi străine, să mă pierd pe străzi necunoscute. Dar Maria era însărcinată cu primul nostru copil, iar părinții mei îmi repetau mereu: „Familia e pe primul loc, Ilie. Nu poți să-ți lași copilul și nevasta pentru niște vise.”

Am rupt scrisoarea și am pus-o în sertarul cu acte. Niciodată nu i-am spus Mariei cât de mult m-a durut. Am rămas aici, în București, am lucrat ca profesor de istorie la liceul din cartier, am crescut doi copii frumoși — Andreea și Vlad — și am încercat să fiu tatăl pe care nu l-am avut eu.

Anii au trecut ca o ploaie măruntă. Zilele se scurgeau între lecții, teme, ședințe cu părinții și certuri cu Maria despre bani sau despre faptul că Vlad nu voia să învețe. În fiecare vară, când vedeam avioanele trecând pe cer, simțeam un gol în stomac. „Poate la anul,” îmi spuneam. Dar anul următor venea cu alte probleme: Andreea avea nevoie de meditații la matematică, Vlad făcuse o prostie la școală, mama se îmbolnăvise.

— Tata, tu ai fost vreodată fericit? m-a întrebat Andreea într-o seară, când avea vreo șaptesprezece ani și tocmai ne certasem pentru că voia să plece la un festival în Cluj.

Am rămas mut. Ce să-i spun? Că fericirea mea a fost mereu amânată? Că am trăit mai mult pentru alții decât pentru mine?

Maria s-a schimbat și ea. De la femeia veselă care râdea cu poftă la glumele mele proaste, a devenit tot mai tăcută. Poate și ea avea regretele ei, dar niciodată nu le-am discutat pe față. Într-o zi, după ce Vlad a plecat la facultate în Timișoara și Andreea s-a mutat cu iubitul ei, am rămas singuri în apartamentul nostru mic.

— Ce facem acum? a întrebat Maria, privind pe fereastră spre blocurile cenușii.

— Nu știu… poate că trebuia să plecăm și noi undeva, i-am răspuns fără să mă uit la ea.

— Acum e târziu, Ilie. Suntem bătrâni.

Dar nu eram bătrâni atunci. Aveam cincizeci de ani și încă mai puteam visa. Doar că nu mai știam cum.

Într-o zi, am găsit vechea scrisoare de la Sorbona printre niște acte prăfuite. Am citit-o de zeci de ori, încercând să-mi imaginez cum ar fi fost viața mea dacă aș fi plecat. Poate că aș fi ajuns profesor universitar undeva în Franța. Poate că aș fi cunoscut oameni noi, aș fi văzut lumea. Poate că Maria ar fi fost mai fericită lângă un alt bărbat, unul care nu trăia mereu cu ochii spre orizont.

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu iubita lui, Ioana. Erau entuziasmați — voiau să plece într-un city break la Roma.

— Tata, tu ai ieșit vreodată din țară?

Am zâmbit amar.

— Nu… n-am avut timp sau bani.

— Păcat… lumea e atât de mare!

M-am uitat la el și mi-am dat seama că nu vreau ca el să trăiască cu regrete ca mine.

— Să nu faci niciodată greșeala să-ți amâni visele pentru „la anul”. Anul ăla nu vine niciodată.

Vlad m-a privit ciudat, dar cred că a înțeles ceva din privirea mea obosită.

Maria s-a stins acum doi ani. A murit liniștită, fără prea multe vorbe. În ultimele luni vorbea tot mai puțin despre trecut și tot mai mult despre ce-ar fi putut fi. Într-o noapte mi-a spus:

— Ilie, dacă ai putea da timpul înapoi, ai face altfel?

Am plâns atunci pentru prima dată după mulți ani.

Acum stau singur în același apartament mic din Drumul Taberei. Privesc pozele copiilor pe rafturi și mă întreb dacă am fost un tată bun sau doar un om care s-a ascuns după responsabilități ca să-și justifice frica de necunoscut.

Uneori ies pe balcon și privesc avioanele care trec pe cerul gri al Bucureștiului. Mă gândesc la drumurile pe care nu le-am străbătut niciodată și la copiii mei care au curajul să plece acolo unde eu n-am avut.

Poate că fiecare generație trebuie să-și trăiască propriile regrete ca să-i învețe pe ceilalți ce contează cu adevărat.

Mă întreb: oare e vreodată prea târziu să-ți urmezi visele? Sau suntem condamnați să trăim mereu cu gândul la drumurile netrăite?