Totul pentru el, nimic pentru noi: Povestea unei moșteniri care a rupt o familie

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum adică totul îi revine lui Vlad? Nici măcar o amintire, o fotografie, nimic pentru noi?
Vocea lui Radu, soțul meu, tremura de furie și neputință. Stăteam amândoi în sufrageria mică a apartamentului nostru din Ploiești, cu hârtiile notariale răspândite pe masă ca niște dovezi ale unei trădări vechi. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile, dar simțeam cum mă sufocă nedreptatea.

Totul se întâmplase cu două zile înainte, la casa bătrânească din Mizil, unde ne adunaserăm pentru citirea testamentului soacrei mele, Elena. O femeie rece, mereu distantă cu mine, dar care părea să-și adore fiul cel mic, Vlad. Radu și cu mine ne-am străduit ani de zile să-i câștigăm încrederea, să-i arătăm că suntem o familie unită. Am trecut împreună prin greutăți – pierderea locului de muncă al lui Radu, boala tatălui meu, nașterea fetiței noastre, Mara. Dar niciodată nu am simțit că suntem cu adevărat parte din familia ei.

La citirea testamentului, notarul a rostit sec: „Toate bunurile mobile și imobile îi revin fiului meu Vlad.” Atât. Niciun cuvânt despre Radu. Nicio mențiune despre Mara, singura ei nepoată. Am simțit cum mi se strânge inima și am privit-o pe Elena – stătea dreaptă, cu privirea pierdută undeva departe, ca și cum nu ar fi fost prezentă la propria judecată.

După ce am ieșit din casă, Vlad s-a apropiat de noi cu un zâmbet fals:
— Să nu vă supărați, fraților, mama a avut motivele ei. Dacă vreți ceva din casă, spuneți-mi și vedem ce putem face.

Radu a tăcut. Eu însă nu m-am putut abține:
— Nu e vorba de lucruri, Vlad. E vorba de respect! De ce a făcut asta mama voastră?

Vlad a ridicat din umeri:
— Poate pentru că eu am rămas aici cu ea când voi v-ați mutat la oraș. Poate pentru că eu am avut grijă de ea după ce tata a murit.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Da, Vlad rămăsese în Mizil, dar nu din sacrificiu – pur și simplu nu voise să plece. Trăia din banii Elenei și nu lucra decât ocazional pe șantier. Noi trimiteam bani aproape lunar ca să o ajutăm pe Elena cu facturile și medicamentele. Dar nimeni nu vorbea despre asta.

În acea seară, acasă, Radu s-a închis în el. Nu vorbea decât monosilabic cu mine și nici măcar pe Mara nu o mai privea cu dragostea obișnuită. Am încercat să-l liniștesc:
— Radu, nu e vina ta. Știi bine că ai făcut tot ce ai putut pentru mama ta.
El a oftat adânc:
— Poate că nu a fost destul… Poate că niciodată n-am fost destul pentru ea.

M-am simțit neputincioasă. M-am gândit la copilăria mea în Buzău, la părinții mei care au împărțit totul între mine și sora mea fără să facă diferențe. La noi acasă nu existau favoriți. Dar aici… aici era altceva. O rană veche care se deschidea acum cu fiecare zi ce trecea.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la cumnata mea, Simona, soția lui Vlad: „Sper că nu v-ați supărat prea tare. Știi cum sunt bătrânii…” Am vrut să-i răspund ceva tăios, dar m-am abținut. Ce rost avea? Oricum nu ar fi înțeles.

În zilele următoare, discuțiile dintre mine și Radu au devenit tot mai tensionate. El se simțea umilit și trădat, iar eu eram sfâșiată între dorința de a-l susține și furia care mă măcina pe dinăuntru.
— Ilinca, tu crezi că ar trebui să contestăm testamentul? m-a întrebat într-o seară.
Am ezitat:
— Nu știu… Poate că ar trebui măcar să vorbim cu un avocat. Pentru Mara…
Radu a dat din cap trist:
— Nu vreau scandaluri. Dar nici nu pot să trec peste asta.

Într-o duminică am mers la cimitir să aprindem o lumânare la mormântul Elenei. Mara alerga printre cruci, iar eu priveam numele soacrei mele gravat pe piatră rece: „Elena Popescu – mamă devotată”. Am simțit un nod în gât. Devotată cui? Numai lui Vlad?

Pe drumul spre casă, Mara m-a întrebat:
— Mami, de ce bunica nu ne-a lăsat nimic?
M-am uitat la ea și am simțit cum mă năpădesc lacrimile:
— Uneori oamenii fac alegeri pe care noi nu le înțelegem, puiule. Dar asta nu înseamnă că nu te-a iubit.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de Radu pentru familia lui – la anii în care a muncit peste program ca să trimită bani acasă, la serile când vorbea cu Elena la telefon încercând să o liniștească atunci când era bolnavă sau speriată. Și totuși… totul fusese în zadar.

A doua zi am decis să merg la avocatul familiei mele din Buzău. Mi-a spus clar:
— Legal, dacă testamentul e valid și nu există vicii de consimțământ sau dovezi clare de influență nejustificată, nu aveți șanse mari să-l contestați.
Am ieșit din biroul lui cu sufletul greu. Nu era vorba doar despre bani sau proprietate – era vorba despre recunoaștere, despre dreptate.

În următoarele luni relațiile dintre noi și Vlad s-au răcit complet. Simona posta poze pe Facebook cu casa renovată din banii moștenirii – „Noua noastră sufragerie!” – iar eu simțeam cum mă sufoc de ciudă și neputință.

Radu s-a schimbat mult. A devenit mai retras, mai tăcut. Uneori îl surprindeam privind vechi fotografii cu mama lui și ochii i se umpleau de lacrimi.
— Ilinca, crezi că o să pot vreodată să iert asta?
Nu știam ce să-i răspund.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să mergem mai departe, dar rana e încă acolo. Mergem rar la Mizil – doar la parastase sau evenimente importante. Mara întreabă uneori de bunica ei și eu încerc să-i vorbesc frumos despre ea, chiar dacă inima mea încă sângerează.

Uneori mă întreb: oare e normal să mă doară atât de tare? Să simt că am pierdut nu doar o moștenire materială, ci și orice șansă la o familie unită? Sau poate sunt doar egoistă… Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi trecut peste o asemenea nedreptate?