Sub același acoperiș cu socrul meu: Povara unei alegeri
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să-l aud pe tata cum trântește ușa la ora șase dimineața, cum bombănește prin casă că nu-i place mâncarea sau că nu găsește telecomanda! Am nevoie de liniște!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Radu, soțul meu, se uita la mine cu ochii lui obosiți, încercând să găsească un răspuns care să nu mă rănească, dar nici să nu-l supere pe tatăl lui.
— Lidia, știu că e greu… Dar tata e singur acum. După ce a murit mama, parcă s-a stins și el. Nu putem să-l lăsăm singur, nu?
Am oftat adânc. Știam că are dreptate, dar nimeni nu m-a pregătit pentru viața asta. Mama m-a avertizat mereu: „Nu te băga sub același acoperiș cu socrii, Lidia! Oricât de mare ar fi casa, tot nu-i destul loc pentru două femei.” Dar Gabriella, soacra mea, era blândă și discretă. După ce s-a dus, casa a devenit un câmp de bătălie tăcută între mine și Ilie.
Ilie nu era un om rău, dar era încăpățânat și plin de obiceiuri vechi. Îmi critica mereu felul în care găteam — „Gabriella punea mai mult mărar în ciorbă” — sau felul în care îmi creșteam copiii — „Pe Radu nu l-am lăsat niciodată să stea la calculator atâta!”. Încercam să mă abțin, să nu răspund, dar uneori simțeam cum mi se urcă sângele la cap.
Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Ilie a intrat în bucătărie fără să bată la ușă. S-a așezat la masă și a început să-și taie pâinea cu mișcări apăsate.
— Lidia, vreau să vorbim.
M-am oprit din spălatul vaselor și am încercat să-mi păstrez calmul.
— Da, spuneți.
— Nu-mi place cum ai schimbat lucrurile prin casă. Gabriella ținea totul altfel. Și copiii… sunt prea gălăgioși. Poate ar trebui să-i mai potolești.
M-am simțit ca o musafiră în propria casă. Am vrut să-i spun că și eu am pierdut-o pe Gabriella, că și mie îmi lipsește liniștea ei, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.
A doua zi dimineață, mama m-a sunat. I-am povestit printre lacrimi ce se întâmplase.
— Ți-am spus eu, Lidia! O casă cu două intrări nu înseamnă două case! Trebuia să vă luați ceva separat…
— Mamă, nu avem bani pentru altceva… Și Radu nu vrea să-l lase pe Ilie singur.
— Atunci trebuie să-ți impui limitele! Nu ești servitoarea nimănui!
Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Radu a venit târziu de la serviciu și l-am găsit pe Ilie dormind pe canapea cu televizorul pornit. M-am așezat lângă el și i-am spus tot ce aveam pe suflet.
— Radu, nu mai pot trăi așa. Simt că mă sufoc. Casa asta nu mai e a mea. E ca și cum Gabriella ar fi plecat și eu aș fi rămas prizonieră aici cu amintirile ei și cu reproșurile lui Ilie.
Radu m-a luat de mână.
— O să vorbesc cu el. Promit.
A doua zi dimineață, Radu și Ilie au avut o discuție lungă în curte. I-am urmărit de la fereastră: gesturi largi, voci ridicate, apoi o liniște apăsătoare. Când Radu a intrat în casă, avea ochii roșii.
— Tata zice că dacă nu vă convine, putem pleca voi. El nu are unde să se ducă.
Am simțit cum mi se frânge inima. Să plecăm? Unde? Cu ce bani?
Zilele au trecut greu. Copiii au început să simtă tensiunea; fiica mea cea mică, Ana, m-a întrebat într-o seară:
— Mami, de ce e bunicul mereu supărat?
Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani povara doliului și a compromisului?
Într-o duminică dimineață, când toți erau la biserică, am rămas singură în casă. M-am plimbat prin camerele goale și am simțit prezența Gabriellei peste tot: în fața oglinzii din hol, în mirosul de levănțică din dulapuri, în farfuriile vechi din vitrină. Am plâns în tăcere pentru tot ce pierdusem: liniștea mea, intimitatea familiei mele, visul unei case doar pentru noi.
Seara aceea a fost decisivă. Am adunat curajul și i-am spus lui Radu:
— Trebuie să găsim o soluție. Ori ne mutăm noi undeva cu chirie până strângem bani pentru ceva al nostru, ori trebuie ca Ilie să accepte niște limite clare. Nu mai pot trăi așa.
Radu m-a privit lung.
— O să încerc din nou să vorbesc cu el… Dar dacă nu merge?
— Atunci plec eu cu copiii.
A doua zi am avut o discuție toți trei la masă. Ilie s-a uitat la mine cu ochii lui triști și obosiți.
— Nu vreau să vă alungați din cauza mea… Dar nici eu nu pot trăi ca un străin în casa mea.
Am tăcut toți câteva clipe. Apoi am spus:
— Putem încerca să stabilim niște reguli? Să avem fiecare spațiul nostru? Seara după ora opt să fie liniște? Să nu mai mut lucrurile fără să vă spun? Să încercăm măcar…
Ilie a dat din cap încet.
— Bine… Dar vreau ca duminica să mâncăm toți împreună ca pe vremuri.
Am zâmbit printre lacrimi.
Nu știu dacă va funcționa pe termen lung. Poate că sacrificiul meu e prea mare sau poate că timpul va vindeca rănile tuturor. Dar mă întreb: câte femei ca mine trăiesc zilnic acest compromis? Câte dintre noi ne pierdem liniștea pentru binele altora? Oare merită?