Când visele despre libertate devin coșmar: Povestea unei nurori și a intimității pierdute

— Ioana, iar ai lăsat farfuria pe masă! Nu știu cum poți trăi așa, sincer!
Vocea Elenei, soacra mea, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mă opresc din împachetatul hainelor lui Vlad, băiatul nostru de șapte ani, și simt cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când mă ceartă pentru ceva mărunt. Mă uit la ceas: 19:12. Damir nu va ajunge acasă decât peste o oră. Iar eu… eu nu mai am unde să fug.

Zece ani am plătit împreună cu Damir fiecare leu pentru apartamentul ăsta mic de două camere din cartierul Titan. Zece ani în care Elena a locuit cu noi „doar temporar”, după ce a rămas văduvă. „Când terminăm creditul, mă mut la sora mea la Ploiești”, promitea ea la fiecare Crăciun, la fiecare aniversare. Am crezut-o. Am visat la ziua în care voi putea să mă plimb prin casă în pijamale fără să simt privirea ei critică, la serile în care să stăm doar noi doi pe canapea, să râdem, să ne certăm, să fim pur și simplu o familie.

Ziua aceea a venit luna trecută. Am plătit ultima rată. Am sărbătorit cu tort și șampanie ieftină. Elena a zâmbit, a ridicat paharul și a spus: „Sunt atât de mândră de voi! Acum suntem cu adevărat acasă.”

Atunci am simțit prima dată că ceva nu e în regulă. „Acum suntem acasă”? Nu trebuia să fie momentul în care ea pleacă? Am încercat să aduc vorba, timid:

— Elena, mai ții minte ce-ai spus despre Ploiești?

A oftat teatral:

— Of, Ioana, nu vezi ce vremuri sunt? Sora mea e bolnavă, nu pot s-o deranjez. Și-apoi… aici e casa mea acum.

Am simțit cum mi se prăbușește totul. Damir a evitat privirea mea. A doua zi, când am încercat să vorbesc cu el, mi-a spus doar:

— E mama, ce vrei să fac? S-o dau afară?

De atunci, fiecare zi e o luptă surdă. Elena își face simțită prezența peste tot: îmi mută lucrurile prin dulapuri, îmi critică modul în care gătesc („La noi în Banat nu se pune atâta ceapă!”), îi spune lui Vlad povești despre cum „mamele bune nu țipă niciodată”. Seara, când încerc să citesc sau să mă uit la un film cu Damir, apare mereu cu vreo întrebare sau cu vreo poveste interminabilă despre vecini.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit și Damir era la duș, am găsit-o pe Elena în sufragerie, răsfoind albumul nostru de nuntă.

— Frumoasă zi ați avut… Dar parcă rochia ta era cam simplă pentru gustul meu.

Am simțit un nod în gât. Nu mai puteam suporta. Am izbucnit:

— Elena, te rog… simt că nu mai am aer! Ai promis că pleci după ce terminăm creditul!

A ridicat din umeri:

— Și unde vrei să mă duc? Să mor singură la Ploiești? Aici măcar am pe cineva.

Damir a ieșit din baie exact atunci. Ne-a privit pe amândouă ca pe niște copii certați.

— Ce se întâmplă aici?

Am început să plâng. Pentru prima dată în zece ani, am plâns în fața lor amândurora.

— Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Vreau casa mea!

Damir s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Ioana, e mama… Nu pot s-o las pe drumuri.

Am dormit pe canapea în noaptea aia. Elena a venit dimineața cu o cafea și un zâmbet fals:

— Hai, dragă, nu fi copilăroasă. Toate femeile au trecut prin asta.

Dar eu nu mai sunt dispusă să trec prin nimic. M-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:

— Ioana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

I-am spus totul printre suspine. Mihaela m-a strâns în brațe:

— Știi câte femei trăiesc ca tine? Dar nu trebuie să accepți! Ai dreptul la viața ta!

În acea zi am început să caut soluții. Am vorbit cu un psiholog online. Mi-a spus că trebuie să stabilesc limite clare și să cer ajutorul lui Damir. Dar Damir nu vrea să audă.

Într-o seară, l-am rugat să ieșim doar noi doi la o plimbare.

— Damir, dacă nu facem ceva, eu… eu nu mai pot continua așa.

A tăcut mult timp.

— Ioana… știu că e greu. Dar e mama. Dacă pleacă și pățește ceva? Cum o să mă simt?

— Dar eu? Eu cum mă simt acum?

Nu a avut răspuns.

Acum stau pe balconul nostru mic și privesc luminile orașului. Vlad doarme liniștit. Damir citește știrile pe telefon. Elena spală vasele și bombăne ceva despre „generația asta care nu știe ce-i sacrificiul”.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc într-o casă care nu le aparține cu adevărat? Oare cât timp poți rezista fără să-ți pierzi sufletul într-o familie care nu te vede?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau ca fiul meu să creadă că dragostea înseamnă sacrificiu fără sfârșit.

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsești curajul să-ți ceri viața înapoi?