„Mama, vrei să faci curat la noi? Plătim!” – Povestea unei mame rănite
— Mama, uite, am vorbit cu Camelia… Dacă vrei să ne ajuți cu curățenia, te plătim. Nu-i nicio rușine, e ca un job, mi-a spus Vlad într-o seară de marți, cu vocea aceea calmă pe care o folosește când vrea să pară matur.
Am rămas cu farfuria în mână, uitându-mă la el ca la un străin. În bucătăria lor nouă, totul mirosea a detergent scump și a cafea proaspăt măcinată. Camelia stătea la masă, cu telefonul în mână, fără să mă privească. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Eu, mama care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat în Italia și nu s-a mai întors. Eu, cea care am muncit la două slujbe ca să-i cumpăr pantofi de sport și să-i plătesc meditațiile la matematică. Acum eram invitată să le fac curat… pe bani.
— Vlad, tu chiar crezi că eu… că eu aș putea să vin aici ca o femeie de serviciu? am întrebat încet, cu vocea tremurândă.
El a ridicat din umeri.
— Mamă, nu e nimic rău. Știi că avem nevoie de ajutor și tu ai zis mereu că-ți place să fii utilă. Plus că nu vreau să profităm de tine.
Camelia a ridicat ochii din telefon.
— E normal, doamnă Maria. Toată lumea plătește pentru servicii. Nu mai suntem în anii ’90.
M-am simțit mică, inutilă și umilită. Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă, mi-am amintit de serile când Vlad venea plângând de la școală pentru că ceilalți copii râdeau de el că nu are tată. Îl luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Cât am muncit pentru el! Câte sacrificii am făcut! Și acum…
Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cum mă certa când îi spuneam că vreau să plec din sat la oraș: „O să vezi tu ce greu e printre străini!” Avea dreptate. La oraș nu e greu doar cu banii sau cu singurătatea. E greu când copilul tău te vede ca pe o străină.
A doua zi, Vlad m-a sunat.
— Mamă, ai avut timp să te gândești? Ne-ar ajuta mult dacă ai accepta.
— Vlad, tu chiar nu vezi cât mă doare? am izbucnit. Eu nu sunt femeia voastră de serviciu!
A tăcut câteva secunde.
— Nu te-am tratat niciodată așa! Dar dacă nu vrei…
Am închis telefonul și am început să plâng. M-am simțit vinovată că nu pot fi „modernă” ca ei. Poate că am greșit undeva. Poate că l-am iubit prea mult sau prea puțin. Poate că nu m-am adaptat destul la lumea lor nouă.
În zilele următoare, vecina mea, doamna Lenuța, m-a văzut abătută.
— Ce-ai pățit, dragă Maria?
I-am povestit totul printre suspine.
— Să nu te duci! Să nu te umilești! Copiii ăștia nu mai știu ce-i respectul…
Dar eu nu voiam să pierd legătura cu Vlad. Îmi era dor de el chiar dacă locuia la două stații de tramvai distanță. Îmi era dor de mirosul lui de copil mic, de râsul lui când îi citeam povești.
Într-o duminică, am decis să merg la ei fără să anunț. Am cumpărat prăjituri de la cofetărie și am bătut la ușă. Camelia mi-a deschis cu o privire rece.
— Bună ziua… Vlad e acasă?
— Da, dar e ocupat cu niște acte.
Am intrat timid și am pus prăjiturile pe masă.
— Am venit doar să vă văd…
Vlad a ieșit din birou și m-a privit mirat.
— Mamă…
— Vlad, eu nu pot să vă fac curat pe bani. Dacă aveți nevoie de ajutor, vin ca mamă, nu ca angajată. Dacă nu… atunci poate e mai bine să nu mai vin deloc.
Camelia a oftat zgomotos.
— Vlad, vezi? Ți-am zis eu că n-o să accepte niciodată ceva normal!
Vlad s-a uitat la mine lung.
— Mamă… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu vreau ca tu să simți că profiți de tine.
Am început amândoi să plângem. Camelia s-a retras în dormitor supărată.
— Vlad, eu vreau doar să fiu mama ta. Atât.
A venit și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că încă mai are nevoie de mine.
Au trecut câteva luni de atunci. Nu mai merg la ei decât rar și doar când mă cheamă pentru o cafea sau o vorbă bună. Curățenia și-o fac singuri sau angajează pe cineva străin. Relația noastră s-a schimbat — e mai rece, dar poate mai sinceră.
M-am întrebat adesea: unde se termină datoria unei mame și unde începe demnitatea ei? Oare iubirea trebuie să fie mereu fără limite? Sau uneori trebuie să spunem „nu”, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?