„Nu sunt slujnica ta!” — Cum am descoperit cine sunt după 22 de ani de căsnicie

— Camelia, iar n-ai făcut nimic toată ziua?
Vocea lui Sorin răsună din hol, tăioasă, ca un cuțit care taie aerul greu din apartamentul nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremură pe farfuria cu ciorbă, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care le înghit repede, să nu le vadă copiii. E ora opt seara, iar eu sunt încă în pijamale, cu părul prins la repezeală și cu spatele încovoiat de oboseală.
— Am spălat, am făcut mâncare, am dus-o pe Ilinca la balet, l-am ajutat pe Vlad la teme…
— Da’ ce mare lucru ai făcut? Toate femeile fac asta!
Mă uit la el și nu-l mai recunosc. Parcă nici nu mai e băiatul acela timid care mă ținea de mână la liceu, ci un străin care mă judecă pentru fiecare respirație. Mă simt invizibilă.

Așa începe povestea mea. O poveste ca a multor femei din România, care au crescut cu ideea că trebuie să fie „femei de casă”, să se sacrifice pentru familie, să tacă și să rabde. Am 44 de ani și nu mai știu cine sunt.

Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să țină casa și să nu-și supere bărbatul.” Tata era sever, iar mama mereu obosită. Am jurat că eu o să fiu altfel. Dar iată-mă aici, repetând același scenariu.

Când l-am cunoscut pe Sorin, eram plină de vise: voiam să devin profesoară de limba română, să scriu poezii, să călătoresc. El era blând atunci, mă asculta ore întregi. După nuntă, totul s-a schimbat încet-încet. Am rămas însărcinată cu Ilinca la 22 de ani și am renunțat la facultate „doar pentru un an”. Anul s-a transformat în doi, apoi în cinci. Apoi a venit Vlad.

Sorin a început să lucreze din ce în ce mai mult. Eu am rămas acasă, „că e mai bine pentru copii”. La început nu m-a deranjat. Îmi plăcea să fiu mamă. Dar cu fiecare an care trecea, simțeam cum mă sting. Prietenele mele au început să dispară una câte una: Anca s-a mutat în Italia, Mirela s-a angajat la bancă și nu mai avea timp de cafele lungi. Eu am rămas cu vasele nespălate și cu serialele turcești pe fundal.

Într-o zi, Ilinca mi-a spus:
— Mami, tu ce vrei să fii când o să fii mare?
Am râs amar:
— Păi… sunt deja mare!
— Nu, adică… ce vrei TU? Nu ce vrea tati sau ce vrea bunica.

M-a durut întrebarea ei mai tare decât orice reproș al lui Sorin. Pentru că nu știam răspunsul.

În ultimii ani, certurile dintre mine și Sorin au devenit tot mai dese. El venea acasă obosit și nervos, eu încercam să-i fac pe plac din orice: mâncare caldă, haine călcate, liniște deplină când se uita la știri. Dar orice făceam era insuficient.

Într-o seară, după o ceartă urâtă în care mi-a spus că „nu fac nimic toată ziua”, am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: „Așa o să fie toată viața mea?”

A doua zi dimineață am găsit un carnețel vechi cu poeziile mele din liceu. L-am deschis cu teamă, ca și cum aș fi deschis o rană veche. Am citit versurile scrise cu cerneală albastră și mi-am amintit cine eram: o fată visătoare care credea că poate schimba lumea.

Am început să scriu din nou. La început pe ascuns, noaptea târziu, când toți dormeau. Apoi am prins curaj și am trimis câteva poezii la o revistă online. Când am primit primul răspuns pozitiv, am plâns de fericire.

Sorin a aflat întâmplător despre poeziile mele. A râs ironic:
— Ce rost are? Crezi că te faci tu poetă acum?
M-am uitat la el și pentru prima dată nu m-am simțit vinovată că vreau ceva doar pentru mine.

Am început să merg la un club de lectură din oraș. La început mi-a fost rușine să spun acasă unde plec. Dar acolo am întâlnit femei ca mine: Maria, divorțată după 18 ani de căsnicie; Lidia, care a crescut singură trei copii; Adriana, care a renunțat la carieră pentru familie și acum încerca să-și găsească drumul.

Cu fiecare întâlnire simțeam că respir din nou. Învățam să spun „nu”, să cer ajutor, să nu mă mai simt vinovată pentru nevoile mele.

Sorin a devenit tot mai distant. Într-o seară mi-a spus:
— Nu-mi place ce ai devenit.
— Poate nici eu nu-mi place ce ai devenit tu.
A fost prima dată când i-am răspuns fără frică.

Copiii au observat schimbarea mea. Ilinca m-a îmbrățișat într-o zi:
— Mami, îmi place când zâmbești așa.
Vlad mi-a spus:
— Ești cea mai tare mamă!

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Au fost zile în care m-am simțit egoistă sau vinovată că nu mai pun mereu familia pe primul loc. Dar am învățat că dacă eu nu sunt bine cu mine însămi, nici cei din jurul meu nu pot fi fericiți.

Acum scriu zilnic și chiar am publicat un mic volum de poezii la editura locală. Sorin încă nu mă susține, dar nici nu mă mai poate opri.

M-am regăsit pe mine însămi printre rânduri și printre femeile care au avut curajul să vorbească despre suferința lor.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care a suferit mult, dar care a avut curajul să se ridice.

Oare câte dintre noi trăim vieți străine de noi înșine doar pentru că ni s-a spus că „așa trebuie”? Câte femei își pierd vocea și visele între pereții unei case care nu le mai aparține?