Zece ani de tăcere: Când greșelile nu se uită

— Irina, nu pot să cred că ai făcut asta! Ți-am spus de atâtea ori că nu e ceea ce pare!
Vocea lui Vlad răsuna încă în mintea mea, chiar dacă trecuseră zece ani de la acea seară. Mă aflam în fața oglinzii din baia unui restaurant din centrul Bucureștiului, încercând să-mi liniștesc respirația. Îmi tremurau mâinile. Îl văzusem pe Vlad la masa de lângă geam, cu o femeie și un copil. Inima mi-a sărit din piept, ca atunci când, adolescentă fiind, îl vedeam venind spre mine pe aleea din fața blocului.

M-am privit în ochi: „Ești pregătită să-l vezi după tot ce i-ai făcut?”

Zece ani. Zece ani de când am ales să cred bârfele, să ascult șoaptele mamei mele care nu l-a plăcut niciodată pe Vlad. „Nu e pentru tine, Irina. O să te lase cu inima frântă.” Dar adevărul e că eu am fost cea care a frânt totul.

Îmi amintesc acea noapte ca și cum ar fi fost ieri. Vlad venise la mine, obosit după o zi lungă la muncă. Eu îl așteptam cu ochii roșii de plâns și cu telefonul în mână, gata să-i arunc acuzațiile pe masă. „Am auzit că ai ieșit cu Alina de la birou. Ce ai avut de discutat cu ea la ora aia?” El a încercat să-mi explice, dar eu nu am vrut să aud. Am țipat, am plâns, am spart o cană. El a plecat fără să se uite înapoi.

După aceea, totul s-a destrămat. Prietenele mele mi-au spus că am făcut bine, că nu trebuie să accept lipsa de respect. Mama a oftat ușurată. Dar eu? Eu m-am simțit goală. Vlad nu s-a mai întors niciodată.

Anii au trecut greu. Am încercat să-mi refac viața, dar niciun bărbat nu a reușit să-mi aline dorul. Am muncit mult, m-am mutat din cartierul copilăriei, am evitat locurile unde știam că l-aș putea întâlni pe Vlad. Dar astăzi, destinul a decis altfel.

Am ieșit din baie și m-am îndreptat spre masa mea, dar privirea mi-a fugit iar spre el. Femeia de lângă Vlad părea fericită. Copilul râdea zgomotos. Vlad s-a uitat la mine pentru o clipă. Ochii lui albaștri m-au străpuns ca odinioară.

— Irina? a întrebat el încet, ridicându-se.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

— Vlad… Bună.

Femeia s-a uitat curioasă la mine, iar copilul a continuat să se joace cu paiele din pahar.

— Ce faci? Nu te-am mai văzut de…

— De zece ani, am completat eu, încercând să zâmbesc.

A urmat o tăcere apăsătoare. Femeia s-a ridicat și ea.

— Eu sunt Ana, soția lui Vlad, a spus ea politicos.

Mi s-a strâns inima. Am dat mâna cu ea, simțindu-mă ca o intrusă în propria poveste.

— Mă bucur să vă cunosc… pe amândoi.

Vlad m-a privit lung. În ochii lui am citit ceva ce nu mai văzusem niciodată: împăcare. Sau poate resemnare?

— Ai vrea să stăm puțin de vorbă? m-a întrebat el.

Ana a zâmbit și a spus că merge cu copilul la toaletă.

Am rămas singuri la masă. Vlad și-a trecut mâna prin păr, exact ca atunci când era nervos sau emoționat.

— Irina… De ce ai crezut toate acele lucruri despre mine?

M-am uitat în jos. M-am simțit mică, vinovată, rușinată.

— Nu știu… Eram nesigură pe mine. Mama nu te plăcea… Prietenele mele îmi spuneau că meriți mai mult… Am fost proastă.

Vlad a oftat adânc.

— Știi cât de mult te-am iubit? Am încercat luni întregi să te caut după ce ai plecat… Dar tu nu ai vrut să mă vezi.

Mi-au dat lacrimile.

— Mi-a fost frică… Frică să nu aflu că ai trecut peste mine, că ai găsit pe altcineva mai bun…

A zâmbit trist.

— Nu există „mai bun”, Irina. Există doar „altfel”. Ana e altfel decât tine. Dar tu ai fost prima mea iubire adevărată.

Am simțit cum mă sufoc de regrete. Aș fi vrut să dau timpul înapoi, să-l ascult atunci când conta.

— Îmi pare rău… pentru tot ce ți-am făcut. Pentru tot ce am pierdut…

Vlad mi-a luat mâna pentru o clipă.

— Și mie mi-a părut rău mult timp. Dar acum am învățat să iert… Poate ar trebui să te ierți și tu.

Ana s-a întors cu copilul și Vlad s-a ridicat.

— Ai grijă de tine, Irina. Și nu mai lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau ce meriți.

Am rămas la masă, privind cum familia lor părăsește restaurantul. M-am simțit eliberată și sfâșiată în același timp.

Oare chiar putem ierta trecutul? Sau rănile rămân mereu acolo, ascunse sub piele? Poate că timpul nu vindecă totul — dar oare putem învăța vreodată să ne iertăm pe noi înșine?