Haine de firmă, inimi frânte: Povara unei alegeri materne

— Ana, iar ai cumpărat rochița aia scumpă? Tu chiar nu vezi că Lili nu are nevoie de Versace la șase săptămâni?

Vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, printre mirosul de cafea arsă și sunetul slab al televizorului care bâzâie pe fundal. Mâinile îmi tremură pe cutia cu lapte praf. Mă uit la Lili, care doarme liniștită în pătuțul ei alb, învelită într-o păturică roz cu logo-ul Gucci discret brodat pe colț. Îmi vine să țip, dar mă abțin. În schimb, răspund încet:

— Mamă, vreau doar ce e mai bun pentru ea. Nu văd nimic rău în asta.

— Ce e mai bun? Pentru cine? Pentru ea sau pentru tine? Tu crezi că un copil simte diferența între o salopetă de la piață și una de la mall?

Tatăl meu oftează din colțul sufrageriei, fără să ridice ochii din ziar. Simt cum fiecare cuvânt al lor mă apasă pe piept ca o piatră grea. De când am rămas însărcinată, totul s-a schimbat. Prietenele mele râd pe ascuns când postez poze cu Lili pe Instagram, în body-uri cu imprimeuri scumpe. Sora mea, Irina, mă sună doar ca să-mi spună că exagerez și că ar trebui să pun bani deoparte pentru viitorul copilului, nu pentru garderoba ei.

Dar nimeni nu știe ce simt eu cu adevărat. Nimeni nu știe cât de tare mi-am dorit un copil și cât de mult am suferit după cele două sarcini pierdute înainte de Lili. Fiecare hăinuță cumpărată e ca o promisiune că de data asta totul va fi bine. Că pot controla ceva din haosul ăsta care mi-a dat viața peste cap.

— Ana, te rog, gândește-te la ce contează cu adevărat! — insistă mama.

— Contează să fie sănătoasă și fericită! — îi răspund, dar vocea mea sună fals chiar și pentru mine.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă cu Lili în brațe, îi simt respirația caldă pe gâtul meu și mă întreb dacă nu cumva mama are dreptate. Poate că încerc să umplu un gol pe care niciun brand nu-l poate acoperi. Poate că mă mint singură.

A doua zi, la prânz, vine și Vlad, soțul meu. Îl găsesc în hol, uitându-se la cutiile colorate stivuite lângă dulap.

— Iar ai comandat ceva? — mă întreabă blând, dar obosit.

— Doar câteva lucruri pentru Lili… Erau la reducere.

— Ana, știi că nu ne permitem să trăim doar din reduceri și carduri de credit. Avem rate la apartament, facturi… Și tu ești încă în concediu maternal.

Îmi vine să plâng. Nu vreau să recunosc că am pierdut controlul. Cumpărăturile astea sunt singurul lucru care mă face să simt că sunt o mamă bună. Când îi pun Lilei rochița nouă și îi fac poze, primesc like-uri și comentarii: „Ce fetiță superbă!”, „Ce norocoasă e!”. Dar când rămân singură cu ea, mă simt mică și neputincioasă.

Într-o seară, Irina vine pe neașteptate cu fetița ei, Mara. Mara are trei ani și poartă o salopetă simplă, cu pete de acuarelă pe mâneci.

— Uite ce fericită e Mara! — îmi spune Irina. — Nu are nevoie de haine scumpe ca să râdă toată ziua.

Mara se joacă pe covor cu Lili și îi cântă un cântecel inventat. Lili râde pentru prima dată cu adevărat. Uit pentru o clipă de toate grijile și mă așez lângă ele. Irina mă ia de mână:

— Ana, știu că vrei tot ce e mai bun pentru Lili. Dar cel mai bun lucru pe care i-l poți da e timpul tău, dragostea ta. Nu eticheta de pe rochiță.

Mă uit la Lili și simt cum mi se strânge inima. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare am încercat să-mi vindec rănile vechi prin lucruri noi?

Seara târziu, după ce toți pleacă și casa e iar liniștită, deschid dulapul Lilei. Scot toate hăinuțele cu etichete lucioase și le așez pe pat. Le privesc una câte una: rochița roz cu fundiță aurie, body-ul cu ursuleț Prada, salopeta Burberry primită cadou de la nași. Fiecare piesă e o poveste despre frică, speranță și dorința de a fi văzută ca o mamă perfectă.

A doua zi donez jumătate dintre ele unui centru pentru mame singure din cartier. Când predau cutia unei femei tinere cu ochi obosiți, simt pentru prima dată că fac ceva bun nu doar pentru mine.

Acum încerc să fiu altfel. Seara citesc povești Lilei și îi cânt cântece vechi din copilăria mea. Încerc să nu mai caut validare în ochii celorlalți sau în like-urile de pe Instagram. Dar uneori încă mă bântuie întrebarea: Oare sunt o mamă bună dacă nu-i pot oferi tot ce e mai scump?

Poate că răspunsul nu stă într-o etichetă sau într-un preț. Poate că dragostea adevărată se vede în lucrurile simple: un zâmbet, o îmbrățișare, o poveste spusă la culcare.

Oare voi reuși vreodată să scap de teama asta că nu sunt suficient de bună? Sau toate mamele trăiesc cu acest sentiment ascuns?