Dănuț, de ce nu vrei să ne fie mai bine?

— Bunicule, de ce nu vrei să ne fie mai bine?

Întrebarea Ilincăi a căzut ca un trăsnet în liniștea serii. Stăteam amândoi pe banca veche din curte, cu miros de fân proaspăt cosit plutind în aer. Mâinile îmi tremurau ușor pe baston, iar inima mi se strângea ca o nucă uscată. Avea doar zece ani, dar ochii ei verzi mă priveau cu o maturitate care mă speria. Cum să-i explic că nu e vorba că nu vreau, ci că uneori nu pot? Sau poate că am greșit atât de mult încât nici nu mai știu ce înseamnă „mai bine”.

— Ilinca, nu e chiar așa… am încercat eu să spun, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Ea s-a ridicat brusc și a fugit în casă, lăsându-mă singur cu gândurile mele. Am rămas acolo, sub cerul plin de stele, ascultând greierii și simțind cum trecutul mă apasă mai greu ca niciodată.

Am crescut într-un sat mic din Bistrița-Năsăud. Tata a fost om simplu, muncitor la pădure, iar mama — femeie blândă, dar mereu obosită. Am învățat de mic că bărbatul trebuie să fie tare, să nu se plângă și să nu arate slăbiciune. Când am împlinit optsprezece ani, am plecat la oraș, la Cluj, cu speranța că voi schimba ceva. Dar viața nu e ca în povești. Am muncit pe șantier, apoi la o fabrică de mobilă. Am cunoscut-o pe Maria la o nuntă; era frumoasă și veselă, cu râsul ei cristalin care umplea încăperea. Ne-am căsătorit repede și ne-am întors în sat, convinși că vom construi ceva împreună.

Anii au trecut greu. Maria s-a îmbolnăvit după nașterea fiului nostru, Vlad. Eu am rămas singur cu un copil mic și o soție bolnavă. Nu am știut să cer ajutor. Mândria mea prostească m-a făcut să refuz orice sprijin de la frați sau vecini. „Ne descurcăm noi”, spuneam mereu, chiar dacă nu era adevărat.

Vlad a crescut tăcut și retras. Îl vedeam cum mă privește cu teamă și respect, dar niciodată cu dragoste. Poate pentru că nu i-am spus niciodată „te iubesc”. Poate pentru că eram prea ocupat să muncesc și să mă plâng de greutăți.

Când Vlad a terminat liceul, a vrut să plece la București la facultate. M-am opus cu toată ființa mea.

— Ce-ți trebuie ție Bucureștiul? Aici ai pământ, ai casă! Nu vezi câți tineri se pierd prin orașe?

— Tată, vreau altceva de la viață! Nu vreau să trăiesc ca tine!

A fost prima dată când l-am văzut plângând. Dar n-am cedat. L-am făcut să rămână acasă, iar el s-a stins încet, ca o lumânare uitată în vânt.

Anii au trecut. Maria s-a stins într-o iarnă grea. Vlad s-a însurat cu Ana, o fată bună din satul vecin. Au avut-o pe Ilinca — lumina ochilor mei. Dar Vlad nu m-a iertat niciodată pentru visurile frânte.

În ultimii ani, certurile dintre noi au devenit tot mai dese. El voia să vândă pământul și să plece la oraș; eu mă încăpățânam să țin totul așa cum a fost dintotdeauna.

— Tată, nu vezi că aici nu mai e nimic pentru noi? Ilinca merită altceva!

— Și ce vrei să facem? Să lăsăm totul de izbeliște? Să ne pierdem rădăcinile?

— Rădăcinile nu țin de foame!

Așa ne certam aproape zilnic. Ana încerca să ne împace, dar era prinsă la mijloc între doi bărbați încăpățânați.

Într-o zi, Vlad a făcut infarct la doar patruzeci și doi de ani. L-am găsit în grădină, cu sapa lângă el. Am simțit că lumea mea se prăbușește. Ana a rămas văduvă, iar Ilinca — fără tată.

De atunci, casa noastră a devenit și mai tăcută. Eu m-am închis în mine; Ana muncea pe unde apuca; Ilinca se juca singură prin curte sau citea pe banca veche.

Și totuși, într-o seară ca oricare alta, Ilinca mi-a pus acea întrebare care m-a zguduit din temelii.

M-am ridicat greu și am intrat în casă. Am găsit-o pe Ilinca în camera ei, cu ochii roșii de plâns.

— Ilinca… am șoptit eu.

Ea s-a uitat la mine fără să spună nimic.

— Știi… când eram mic ca tine, bunicul meu îmi spunea mereu că bărbatul trebuie să fie tare. Dar cred că am greșit mult ținând totul în mine. Am vrut să vă protejez… dar poate v-am rănit mai tare.

Ilinca s-a apropiat încet și m-a luat de mână.

— Bunicule… eu vreau doar să fim fericiți. Să nu ne mai certăm.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji pentru prima dată după zeci de ani.

— Iartă-mă… iartă-mă că n-am știut cum să fiu altfel.

În acea noapte am stat amândoi pe banca veche și am vorbit despre toate: despre visele mele neîmplinite, despre tatăl ei și despre cât de greu e uneori să recunoști că ai greșit.

A doua zi am hotărât împreună cu Ana să vindem o parte din pământ și să investim banii în educația Ilincăi. Poate că nu pot schimba trecutul, dar pot face ceva pentru viitorul ei.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi ne lăsăm conduși de orgoliu și frică? Oare cât rău facem celor dragi doar pentru că nu știm să spunem „îmi pare rău”? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?