Fără întoarcere: Povestea unei mame care a trebuit să plece

— Nu poți să faci asta, Irina! Nu poți! — vocea mamei mele răsuna în mintea mea, chiar dacă ea stătea la câțiva metri distanță, cu brațele încrucișate și privirea rece ca gheața. Mă uitam la fetița mea nou-născută, cu pielea ei rozalie și ochii închiși strâns, și simțeam cum mă sfâșie pe dinăuntru. În salonul de la maternitatea din Bacău mirosea a lapte praf și a lacrimi neplânse.

Aveam douăzeci și unu de ani și eram singură. Tatăl copilului, Radu, dispăruse din peisaj încă din luna a patra de sarcină, după ce i-am spus că sunt însărcinată. „Nu e copilul meu”, mi-a spus atunci, cu o ușurință care m-a făcut să mă simt invizibilă. Mama mea, Maria, nu a vrut să audă de rușinea de a avea o fată-mamă necăsătorită în satul nostru mic de lângă Onești. „Ce-o să zică lumea? Cum o să mai ieși tu pe uliță?”

În noaptea aceea, când am născut-o pe Ana-Maria, am simțit pentru prima dată că iubirea poate fi atât de puternică încât să doară fizic. Dar tot atunci am simțit și greutatea deciziei care mă apăsa de luni întregi. Nu aveam bani, nu aveam sprijin, nu aveam nici măcar un loc sigur unde să stau. Mama îmi spusese clar: „Dacă vii acasă cu copilul, să nu mai calci pragul casei mele.”

— Irina, trebuie să semnezi aici dacă vrei să o lași în grija statului, mi-a spus asistenta socială cu o voce blândă, dar fermă. Mâinile îmi tremurau când am luat pixul. Am privit-o pe Ana-Maria pentru ultima dată. Am vrut să-i spun ceva, dar nu știam ce. Poate „iartă-mă”, poate „te iubesc”.

Am ieșit din spital cu ochii umflați de plâns și cu sufletul gol. Mama m-a așteptat afară, fără să spună nimic. Am urcat în autobuzul spre satul nostru și am privit pe geam câmpurile verzi care se întindeau la nesfârșit. În mintea mea se derulau scene din copilăria mea: tata plecând la muncă în Italia și trimițând bani rar, mama mereu obosită și nervoasă, certurile din bucătărie despre facturi neplătite și lipsa de perspectivă.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc un rost. Am lucrat la magazinul din sat pentru un salariu mizerabil. Oamenii vorbeau pe la colțuri: „Aia e fata care și-a lăsat copilul la spital.” Mă simțeam ca o umbră printre ei. Mama nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Într-o seară, am auzit-o plângând în camera ei. Poate că și ea suferea, dar nu știa cum să arate asta.

Au trecut luni. În fiecare noapte visam că Ana-Maria mă strigă. Mă trezeam plângând și mă rugam la Dumnezeu să aibă grijă de ea. Am încercat să aflu ceva despre ea printr-o cunoștință care lucra la Direcția pentru Protecția Copilului. Mi s-a spus că fusese dată în plasament unei familii din oraș.

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă: „Nu meriți să fii mamă.” Am recunoscut scrisul colegei mele de la magazin. Am rupt hârtia și am aruncat-o la gunoi, dar cuvintele au rămas ca un ecou în mintea mea.

Am început să merg la biserică mai des. Preotul satului, părintele Gheorghe, m-a văzut plângând într-o duminică după slujbă.

— Irina, Dumnezeu iartă orice suflet care se căiește cu adevărat. Dar tu trebuie să te ierți pe tine însăți.

— Cum să mă iert? Cum? Am lăsat-o singură pe lume…

— Poate că ai făcut ce ai crezut că e mai bine pentru ea atunci. Nu știi ce-i rezervă viitorul.

Cuvintele lui m-au urmărit mult timp. Am început să strâng bani și să caut un loc de muncă mai bun în oraș. Am vrut să demonstrez că pot fi altfel decât mama mea sau femeile din sat care au acceptat totul fără să spună nimic.

După doi ani, am reușit să mă angajez ca infirmieră la spitalul din Bacău. În fiecare zi vedeam mame cu copii bolnavi, mame singure care luptau cu disperare pentru micuții lor. Uneori le ajutam mai mult decât era trecut în fișa postului — le aduceam haine curate sau le cumpăram lapte praf din banii mei.

Într-o după-amiază ploioasă, am văzut o fetiță cu ochi mari și păr bălai alergând pe holurile spitalului. Avea cam vârsta Anei-Maria. Mi s-a strâns inima și am simțit un impuls nebunesc să o iau în brațe.

Seara aceea am petrecut-o scriind o scrisoare pentru Ana-Maria — o scrisoare pe care nu aveam unde să o trimit:

„Dragă Ana-Maria,
Poate într-o zi vei vrea să știi cine sunt și de ce am făcut ce am făcut. N-am fost destul de puternică atunci, dar te-am iubit din prima clipă. Sper că ai găsit o familie care te iubește așa cum meriți…”

Anii au trecut greu. Mama s-a îmbolnăvit și am avut grijă de ea până la sfârșit. În ultimele ei zile mi-a spus:

— Iartă-mă, Irina… N-am știut altfel.

Am plâns împreună pentru prima dată după mulți ani.

Acum am treizeci de ani și încă mă gândesc la Ana-Maria în fiecare zi. Poate că într-o zi va vrea să mă caute. Poate că nu va putea niciodată să mă ierte.

Dar oare există vreo mamă care nu greșește? Oare putem vreodată repara ce-am stricat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?