Răzbunarea Doamnei Laura: Între Amărăciune și Iertare
— Doamnă, nu vedeți că blocați calea? Nu sunteți singura aici!
Vocea lui răsună peste rafturile cu detergenți, tăioasă, plină de dispreț. M-am întors, cu mâinile tremurânde pe coșul de cumpărături. Toată lumea se uita la mine: două adolescente chicoteau, o bătrână își dădea ochii peste cap, iar un bărbat își împingea copilul mai aproape de raft, ca să nu mă atingă. M-am simțit mică, transparentă, ca o umbră care nu are dreptul să existe.
— Îmi cer scuze, am zis încet, dar vocea mi s-a pierdut printre zgomotele supermarketului.
Angajatul, un băiat de vreo douăzeci de ani, cu ecuson pe piept – „Mihai” – a oftat teatral și a trecut pe lângă mine, împingându-mă ușor cu umărul. Am simțit o arsură în piept. Nu era prima dată când eram tratată ca o povară. Dar de data asta, ceva s-a rupt în mine.
Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă, fiecare pas era o promisiune: nu voi lăsa asta așa. Nu după tot ce am îndurat în viață – soțul mort prea devreme, copiii plecați în străinătate, vecinii care mă salutau doar din politețe. Nu meritam să fiu umilită de un puști obraznic.
În seara aceea, am stat la masa din bucătărie și am scris o plângere lungă către conducerea supermarketului. Am descris totul: tonul lui Mihai, gesturile lui, felul în care m-a făcut să mă simt. Am cerut să fie sancționat. Am trimis emailul și am așteptat.
A doua zi, am primit răspuns: „Vă mulțumim pentru sesizare. Vom investiga situația.”
O săptămână mai târziu, l-am văzut pe Mihai la magazin. Era palid, cu ochii roșii. Când m-a văzut, s-a întors brusc și a dispărut printre rafturi. O altă angajată mi-a spus la casă:
— Săracul Mihai… are probleme acasă. Mama lui e bolnavă rău și el muncește cât poate.
Am simțit un junghi de vinovăție. Dar m-am gândit: „Nu e treaba mea. El m-a umilit.”
Seara, fiica mea, Irina, m-a sunat din Italia.
— Mamă, ce-ai pățit? Pari supărată.
I-am povestit totul. Ea a tăcut o clipă.
— Știi… și eu am avut clienți care m-au făcut să plâng la muncă. Poate băiatul ăla trece prin ceva greu.
M-am enervat:
— Deci e vina mea că am fost umilită? Să-l las să calce pe mine?
— Nu zic asta, mamă… doar că uneori oamenii au nevoie de puțină înțelegere.
Am închis telefonul supărată. Noaptea n-am dormit deloc. M-am gândit la Mihai, la mama lui bolnavă, la mine singură în apartamentul rece. M-am întrebat dacă răzbunarea mea chiar mă face să mă simt mai bine.
A doua zi am mers iar la magazin. Mihai nu era acolo. Am întrebat-o pe casieră:
— Mihai nu mai lucrează?
Femeia a oftat:
— A fost suspendat. Șefii au primit o reclamație urâtă… Săracul băiat.
Am ieșit din magazin cu inima grea. Pe drum spre casă am văzut o femeie bătrână care încerca să urce scările blocului cu plase grele. M-am grăbit s-o ajut.
— Mulțumesc, dragă… Nu mai e nimeni să mă ajute de când mi-a murit băiatul.
M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge sufletul. Toți ducem poveri invizibile.
Seara am scris un alt email către conducerea supermarketului:
„Vreau să-mi retrag plângerea împotriva lui Mihai. Poate a avut o zi proastă. Și eu am avut multe zile proaste.”
Nu știu dacă l-au chemat înapoi sau dacă viața lui s-a schimbat cu ceva după gestul meu. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să privesc oamenii altfel – cu mai multă răbdare, cu mai puțin orgoliu.
Într-o zi, la piață, l-am văzut pe Mihai ajutând o bătrână să-și care sacoșele.
— Mulțumesc, băiete! i-a spus femeia.
El a zâmbit trist și mi-a prins privirea pentru o clipă. Am dat din cap ușor, ca o scuză mută. El a înțeles.
Acum mă întreb: oare cât de des ne dorim răzbunare când de fapt avem nevoie doar de puțină înțelegere? Oare cât de mult ne costă orgoliul și cât de mult câștigăm când alegem să iertăm?
Poate că adevărata dreptate nu e să-i vezi pe ceilalți pedepsiți, ci să-i vezi ridicându-se din nou.