Între Două Lumi: Întoarcerea Acasă sau Plecarea Fără Întoarcere?
— Irina, nu te supăra, dar poate ar fi mai bine să vinzi apartamentul și să te întorci la țară. Acolo ai avea liniște și ai fi aproape de familie…
Cuvintele Zoiei au căzut ca o piatră rece în mijlocul sufrageriei mele mici, cu pereții încărcați de amintiri și rafturile pline de cărți vechi. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța de cafea, iar privirea mi s-a oprit pe fereastră, unde ploaia bătea ritmic, ca o bătaie în ușă. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când cineva îmi sugera că nu aparțin aici, în București, dar de data asta venea din partea cuiva din familie.
— Zoia, tu chiar crezi că locul meu nu e aici? am întrebat încet, încercând să-mi stăpânesc vocea.
Ea a ridicat din umeri, evitându-mi privirea. — Nu e vorba că nu aparții… Dar uite, apartamentul ăsta valorează ceva. La țară ai avea grădină, aer curat. Și Ștefan ar fi mai liniștit dacă ai fi aproape.
Am simțit cum mă sufoc. Tot ce am construit în acești douăzeci și cinci de ani — prieteniile, cariera mea modestă de profesoară, micile mele bucurii — păreau să nu conteze. Pentru ei eram tot „Irina de la țară”, fata care a plecat și n-a mai știut să se întoarcă.
După ce Zoia a plecat, am rămas singură cu gândurile mele. M-am plimbat prin apartament ca un animal prins în cușcă. M-am uitat la fotografiile cu părinții mei, la scrisorile vechi de la Ștefan. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Poate că nu am reușit niciodată să mă desprind cu adevărat de satul acela uitat de lume, cu ulițele lui pline de noroi și casele bătrânești.
A doua zi dimineață, când încă nu-mi terminasem cafeaua, a sunat cineva la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Ștefan, fratele meu mai mare, cu un coș mare de mere roșii în brațe.
— Bună, Irina! Ți-am adus mere din livadă. Sunt dulci anul ăsta…
Vocea lui era caldă, dar ochii îi trădau o neliniște pe care o cunoșteam prea bine. Am oftat și l-am poftit înăuntru.
— Ștefan, ce vrei de fapt? am întrebat direct, fără ocolișuri.
A lăsat coșul jos și s-a așezat pe canapea. — Irina… știu că nu-ți place ce-ți spunem uneori. Dar ne e dor de tine. Mama întreabă mereu când vii acasă. Satul s-a schimbat… Poate ți-ar prinde bine o pauză.
Am izbucnit: — O pauză? Sau vrei să mă întorc definitiv? Să devin iar fata care spală vasele și are grijă de toți? Să uit tot ce am construit aici?
Ștefan a tăcut o clipă. — Nu vreau să uiți nimic. Dar nici nu vreau să te pierdem.
Mi-au dat lacrimile. Îmi aminteam cum eram copii și alergam prin grâu, cum râdeam împreună la poveștile bunicii. Dar acele vremuri erau demult apuse. Satul devenise un loc străin pentru mine; oamenii mă priveau ca pe o ciudată când mă întorceam vara, iar eu nu mai știam să vorbesc pe limba lor.
— Ștefan, tu știi cât de greu mi-a fost aici? Câte nopți am plâns de dor sau de frică? Cât m-am luptat să fiu acceptată?
El a dat din cap încet. — Știu… Dar poate că și noi am greșit. Poate că n-am știut să te susținem atunci când ai avut nevoie.
Am tăcut amândoi o vreme. În bucătărie mirosea a mere proaspete și a cafea rece. M-am gândit la mama, la casa bătrânească cu acoperișul scorojit, la ulița pe care nu mai cresc flori ca altădată.
— Irina… dacă vrei să vii acasă măcar pentru o vreme… Poate găsim o cale să fim iar familie.
M-am ridicat brusc și am început să strâng cănile de pe masă. — Nu știu dacă pot, Ștefan. Nu știu dacă mai sunt locuri pentru mine acolo… Sau aici.
El s-a apropiat și m-a îmbrățișat stângaci. — Oriunde ai fi, tot sora mea rămâi.
După ce a plecat, am stat mult timp privind coșul cu mere. Am mușcat dintr-un măr și gustul dulce-acrișor m-a dus înapoi în copilărie, când viața părea mai simplă și dragostea mai ușor de găsit.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la ce înseamnă „acasă”. E un loc? Oameni? Sau doar un sentiment care se pierde odată cu anii?
A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei tremura de emoție când mi-a răspuns.
— Mamă… cred că vin acasă pentru câteva zile.
— Doamne-ajută! Să vezi cât s-au schimbat toate…
Am simțit un nod în gât. Poate că nu voi găsi niciodată răspunsul la întrebarea unde aparțin cu adevărat. Dar poate că e timpul să încerc să iert — pe ei, pe mine însămi — și să văd dacă rădăcinile pot prinde din nou viață.
Merele din coș au început deja să se strice; timpul nu iartă pe nimeni. Dar poate că unele răni se vindecă doar dacă le privești în față.
Oare chiar putem găsi drumul spre casă după atâția ani? Sau uneori trebuie să ne construim propriul „acasă” oriunde ne poartă viața?