Între două lumi: Povestea unei nurori la răscruce

— Nu pot să cred că iar a lăsat vasele nespălate! am izbucnit, trântind ușa de la bucătărie. Vlad a tresărit pe canapea, cu ochii lipiți de ecranul laptopului.

— Te rog, Ana, nu începe iar… Știi că mama trece printr-o perioadă grea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De două luni, de când mama lui Vlad s-a mutat la noi „temporar”, apartamentul nostru din Drumul Taberei nu mai era acasă. Și ca să fie totul complet, cu o săptămână în urmă, doamna Mariana și-a adus și iubitul, pe domnul Ghiță, un bărbat cu zece ani mai tânăr decât ea, cu râs zgomotos și obiceiul de a fuma în sufragerie.

M-am mutat la București cu speranța că voi scăpa de sufocarea din orașul meu mic. Facultatea de Litere mi-a deschis lumea, iar după absolvire am găsit un job la o editură. L-am cunoscut pe Vlad într-o cafenea de lângă Universitate. Era blând, atent, și părea că mă vede cu adevărat. După șase luni ne-am mutat împreună. Totul părea perfect până într-o seară de martie, când Vlad a venit acasă cu mama lui și două valize.

— Ana, te rog să nu te superi… Mama nu mai poate sta cu tata. Au avut o ceartă urâtă. O să stea la noi câteva săptămâni.

Am acceptat. Ce era să fac? Dar săptămânile s-au transformat în luni. Doamna Mariana era peste tot: în bucătărie, în baie, în discuțiile noastre. Îmi critica mâncarea, îmi muta hainele din dulap, îmi spunea cum ar trebui să-l susțin pe Vlad mai mult. Iar când a apărut Ghiță, totul a explodat.

Într-o seară, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, cu Ghiță lângă ea. Râdeau zgomotos la o glumă pe care n-am înțeles-o.

— Ana, dragă, nu vrei să faci și tu niște cafea? Ghiță e obosit după muncă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Poate că Ghiță ar trebui să-și facă singur cafeaua. Și poate ar trebui să discutăm despre cât timp mai stați aici.

S-a lăsat liniștea. Vlad a intrat în bucătărie și m-a privit rugător.

— Ana, hai să nu ne certăm acum…

— Nu e vorba doar de cafea! Nu mai am spațiu, nu mai am liniște! Nu mai pot!

Am ieșit trântind ușa și m-am dus pe balcon. Bucureștiul pulsa sub mine, dar eu mă simțeam prinsă într-o cușcă.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ghiță fuma fără rușine în sufragerie, lăsa chiștoacele peste tot. Doamna Mariana îmi reproșa că nu sunt destul de „gospodină”. Vlad încerca să medieze, dar era clar că îi era teamă să-și supere mama.

Într-o dimineață, am găsit hainele mele date la o parte din dulap ca să-și pună doamna Mariana rochiile ei „de oraș”. Am izbucnit:

— Nu se mai poate! E casa mea! Vreau liniște!

Doamna Mariana s-a uitat la mine cu dispreț:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Vlad e fiul meu!

M-am uitat la Vlad. Tăcea. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Am plecat la serviciu plângând. La editură, colega mea Irina m-a tras deoparte:

— Ana, nu poți trăi așa. Ai nevoie de spațiul tău. Vorbește serios cu Vlad.

Seara aceea a fost decisivă. L-am privit pe Vlad în ochi:

— Dacă nu stabilești limite cu mama ta, eu nu mai pot continua. Mă pierd pe mine aici.

A tăcut mult timp.

— Ana… Mi-e greu. E mama mea…

— Și eu cine sunt? Nu merit și eu respect?

A doua zi am început să-mi caut chirie. Vlad m-a privit neputincios cum îmi împachetez hainele.

— Ana… Poate că exagerezi…

— Nu exagerez! Am dreptul la liniștea mea!

Am găsit o garsonieră mică lângă Parcul Carol. Primele nopți au fost grele. Mă simțeam vinovată și singură. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Vlad m-a sunat după două săptămâni:

— Mama s-a întors la tata. Ghiță a dispărut din peisaj. Poate vrei să ne mai vedem…

Nu știam ce să-i răspund. Încă îl iubeam, dar știam că dacă nu va învăța să pună limite între noi și familia lui, povestea noastră va fi mereu la mâna altora.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc drama asta? Câte dintre noi ne pierdem vocea din dorința de a nu răni pe ceilalți? Oare când vom învăța să spunem „ajunge” fără teamă?