Duminica în care tăcerea a devenit imposibilă

— Mamă, să nu faci vreo scenă, te rog! — vocea lui Marko răsuna în bucătărie, în timp ce eu încercam să mă concentrez pe tăiatul cepei. Mâinile îmi tremurau, iar cuțitul aproape că mi-a scăpat printre degete. Ana, fiica mea, stătea la masă, cu ochii în telefon, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Nu-ți face griji, Marko, nu sunt copil — am spus, încercând să-mi ascund neliniștea. Dar inima îmi bătea atât de tare încât mă temeam că o vor auzi toți.

Era o duminică obișnuită, sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. Mirosul de sarmale plutea în aer, iar soțul meu, Sorin, aranja tacâmurile cu o precizie aproape militară. Dar liniștea aceea aparentă era doar o fațadă. În mine se dădea o luptă pe care nu credeam că o voi duce vreodată.

Marko urma să-și aducă logodnica la noi pentru prima dată. O chema Roxana. Nu am văzut-o niciodată până atunci, dar numele ei îmi era familiar într-un mod care mă făcea să-mi simt pielea rece. Ana nu spusese nimic despre asta, dar privirea ei când a aflat cine vine la masă mi-a spus totul.

Când ușa s-a deschis și Roxana a intrat, am simțit cum timpul se oprește. Era exact cum mi-o descrisese Ana cu ani în urmă: părul lung, brunet, ochii verzi și acea siguranță de sine care te făcea să te simți mic. Am înghețat. Ana s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe terasă fără să spună nimic.

— Bună ziua! — a spus Roxana zâmbind larg, întinzându-mi un buchet de flori. — Sunt atât de bucuroasă să vă cunosc!

Am luat florile mecanic și am încercat să zâmbesc. — Bine ai venit, Roxana.

Marko era fericit, radia de mândrie. Nu vedea nimic din tensiunea care plutea în aer. Sorin i-a făcut semn să se așeze la masă, iar eu am ieșit după Ana.

Am găsit-o pe terasă, cu ochii în lacrimi.

— Mamă, nu pot… Nu pot să stau la masă cu ea! — a șoptit Ana printre suspine.

Mi-am strâns fiica în brațe și am simțit cât de fragilă era. Ani de zile o văzusem luptându-se cu anxietatea, cu nopți nedormite și atacuri de panică. Știam povestea: Roxana fusese cea care îi făcuse viața un coșmar în liceu. Batjocură, umilințe publice, mesaje anonime pline de ură. Și acum era aici, în casa noastră, iubita fiului meu.

— Ana, știu cât e de greu… Dar trebuie să fim puternice. Pentru Marko.

— Pentru Marko? Dar pentru mine cine a fost vreodată? — vocea ei era tăioasă ca lama unui cuțit.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit vinovată că nu am făcut mai mult atunci, că nu am știut cum să-mi apăr copilul.

— Hai înapoi la masă… Te rog — am spus încet.

Ana s-a șters la ochi și a intrat în casă fără să mai spună nimic. Eu am rămas pe terasă câteva secunde, încercând să-mi adun curajul.

La masă, conversația era forțată. Roxana povestea despre planurile lor de nuntă, despre jobul ei la o firmă de publicitate din București. Marko râdea la fiecare glumă a ei. Ana stătea cu privirea în farfurie.

La desert, Sorin a spart gheața:

— Roxana, tu și Ana ați fost colege la liceu, nu?

Roxana a zâmbit larg:

— Da! Ce vremuri… Nu-i așa, Ana?

Ana a ridicat privirea și pentru o clipă am văzut toată durerea din ochii ei.

— Da… vremuri pe care prefer să le uit — a spus ea apăsat.

Marko s-a uitat mirat la ea:

— Ce vrei să spui?

Atunci am simțit că nu mai pot să tac. Am lăsat lingura jos și m-am uitat direct la Roxana:

— Poate ar trebui să vorbim despre ce s-a întâmplat atunci. Despre cum ai făcut-o pe Ana să sufere ani de zile.

Toți au amuțit. Roxana s-a schimbat la față.

— Nu știu despre ce vorbiți… — a încercat ea să râdă fals.

Ana s-a ridicat brusc:

— Ba știi foarte bine! Ai fost un coșmar pentru mine! M-ai făcut să mă urăsc!

Marko s-a ridicat și el:

— Ce se întâmplă aici? Mamă? Ana?

Am început să tremur. Sorin încerca să calmeze spiritele:

— Haideți, nu e momentul…

Dar nu mai era cale de întors. Ana plângea în hohote, iar Marko era complet bulversat.

— De ce nu mi-ați spus niciodată? — a întrebat el cu voce stinsă.

— Pentru că nu voiam să-ți stric fericirea… — am șoptit eu.

Roxana s-a ridicat și ea:

— Asta e absurd! Toți facem greșeli când suntem tineri…

Ana a izbucnit:

— Greșeli? Tu mi-ai distrus adolescența!

A urmat o tăcere apăsătoare. Roxana și-a luat geanta și a ieșit fără un cuvânt. Marko a rămas nemișcat câteva minute, apoi a plecat după ea.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Ana s-a închis în cameră și nu a vrut să vorbească cu nimeni. Sorin m-a acuzat că am distrus familia:

— Nu puteai să taci? Să-i lași pe copii să-și rezolve singuri problemele?

Dar eu știam că nu mai puteam trăi cu acea minciună sub același acoperiș.

Au trecut zile până când Marko s-a întors acasă. Era schimbat, trist.

— Mamă… De ce nu mi-ai spus? — m-a întrebat el din nou.

— Pentru că mi-a fost frică… Frică să nu te pierd pe tine sau pe Ana. Dar nu mai puteam trăi cu frica asta.

Nu știu dacă familia noastră va mai fi vreodată la fel. Poate că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna. Dar oare cât timp putem trăi cu adevărul ascuns sub preș?

Mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales? Să protejați liniștea sau să spuneți adevărul? Poate că niciodată nu există un răspuns corect…