Casa împărțită: Povestea unei mame vitrege în România

— Maria, nu te supăra, dar poate ai putea să nu mai aranjezi masa chiar acum, copiii abia au intrat! vocea Iuliei răsună din hol, în timp ce eu încerc să ascund nervozitatea cu un zâmbet forțat. Mâinile îmi tremură ușor pe farfurii, iar inima îmi bate repede. Sâmbăta a devenit ziua în care nu mai știu cine sunt în propria mea casă.

Iulia, fiica soțului meu din prima căsătorie, vine la noi aproape în fiecare weekend cu cei doi copii ai ei, Rareș și Ana. Soțul meu, Mihai, îi așteaptă mereu cu brațele deschise, ochii lui strălucesc când îi vede. Eu… eu mă simt ca o musafiră în viața mea. Încerc să fiu amabilă, să nu deranjez, să nu spun ceva greșit. Dar orice aș face, parcă nu e niciodată destul.

— Bunica Maria, pot să mă joc cu mingea în sufragerie? mă întreabă Ana, cu ochii mari și sinceri.

— Mai bine ieșiți afară, dragă, răspund eu blând, dar deja simt privirea tăioasă a Iuliei.

— Las-o, mamă, dacă vrea să se joace aici! Ce rău poate face? spune ea pe un ton care mă face să mă simt mică.

Mihai tace. Nu intervine niciodată. Îl văd cum se uită la mine cu o urmă de vinovăție, dar nu spune nimic. Știe că mă doare. Știe că fiecare sâmbătă e o probă de foc pentru mine. Dar între mine și fiica lui, mereu alege tăcerea.

În bucătărie, încerc să-mi adun gândurile. Mă uit la poza noastră de la nuntă: eu și Mihai, zâmbind larg, plini de speranță. Atunci credeam că iubirea poate vindeca totul. Nu știam cât de greu e să fii mamă vitregă. Nu știam cât de mult doare să fii mereu pe locul doi.

Seara, după ce pleacă toți, casa e din nou liniștită. Dar liniștea asta e apăsătoare. Mă așez lângă Mihai pe canapea.

— Mihai, nu mai pot… Simt că nu mai am loc aici. Parcă nu mai sunt acasă la mine.

El oftează adânc.

— Maria, știu că nu e ușor. Dar Iulia are nevoie de noi. Și copiii… Sunt nevinovați.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? întreb cu voce stinsă.

El mă ia de mână, dar nu are răspunsuri. Doar tăcere.

În timpul săptămânii încerc să-mi găsesc liniștea la serviciu sau la plimbările prin parc. Dar gândurile nu-mi dau pace. Mă întreb dacă greșesc eu undeva. Dacă ar trebui să fiu mai tolerantă. Sau poate mai fermă? Dar orice aș face pare greșit.

Odată am încercat să vorbesc cu Iulia.

— Iulia, aș vrea să găsim o cale să ne înțelegem mai bine…

Ea m-a privit rece.

— Nu trebuie să faci nimic special pentru noi. Suntem bine așa cum suntem.

Dar nu suntem bine. Simt zidul dintre noi tot mai gros. Copiii cresc și devin tot mai gălăgioși, iar eu tot mai invizibilă.

Într-o sâmbătă, Rareș sparge o vază la care țineam mult — era de la mama mea. În loc să-și ceară scuze, Iulia ridică din umeri:

— E doar o vază! Copiii sunt copii!

Simt cum mi se strânge inima. Nu e vorba doar de vază. E vorba de lipsa respectului, de faptul că nimeni nu vede cât mă doare.

În acea seară izbucnesc în plâns în fața lui Mihai.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu invizibilă! Vreau să simt că și eu contez!

El mă strânge în brațe, dar știu că nu va schimba nimic. Îl iubesc, dar uneori mă întreb dacă iubirea e de ajuns când te simți mereu pe dinafară.

Câteodată mă gândesc să plec. Să-mi iau viața de la capăt undeva unde să fiu văzută și auzită. Dar apoi mă uit la Mihai și îmi dau seama cât l-aș răni.

Așa trec sâmbetele: între zâmbete forțate și lacrimi ascunse. Între dorința de a aparține și nevoia de a-mi păstra demnitatea.

Poate că sunt egoistă că vreau liniște și respect în propria mea casă? Sau poate că orice om are dreptul la fericire?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum găsești echilibrul între iubire și respectul de sine într-o familie recompusă?