Cicatricile Trădării: Povestea unei familii care m-a lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie
— Nu pot să cred că mă lași singură acum, mama! am țipat, cu telefonul strâns în palmă, de parcă aș fi putut stoarce din el o altă realitate. Vocea mamei, rece și distantă, m-a lovit mai tare decât orice palmă: — Nu e momentul potrivit, Irina. Știi bine că avem și noi problemele noastre.
Am simțit cum mi se taie respirația. În jurul meu, apartamentul mic din Drumul Taberei părea să se strângă ca o menghină. Era luni dimineața, iar în urmă cu doar două ore primisem diagnosticul: cancer la sân, stadiul II. Medicul, domnul doctor Popescu, încercase să fie blând, dar cuvintele lui mi-au răsunat ca niște tunete: „Trebuie să începeți tratamentul cât mai repede. Veți avea nevoie de sprijin.”
Sprijin? Am crezut mereu că familia mea va fi acolo pentru mine. Că tata, mama și fratele meu, Mihai, vor lăsa totul baltă dacă aș avea nevoie de ei. Dar când am sunat-o pe mama, a început să-mi povestească despre ratele la bancă și despre faptul că bunica are iar tensiunea mare. Tata nici măcar nu a răspuns la telefon. Mihai mi-a trimis un mesaj sec: „Îmi pare rău, Irina. Sunt prins cu serviciul.”
Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, încercând să-mi adun gândurile. Am plâns până mi s-au uscat lacrimile. M-am întrebat unde greșisem. De ce familia mea, care mereu găzduia rudele de la țară și ajuta vecinii cu orice problemă, nu putea să fie acolo pentru mine?
Seara târziu, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana. — Irina, vin la tine! Nu contează ora! Și a venit. Cu două pungi de portocale și o cutie de ceai verde. Am stat împreună toată noaptea, vorbind despre orice altceva decât boala mea. Roxana nu era familie de sânge, dar în acea noapte a fost singura mea familie.
A doua zi am mers la serviciu. Lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier. Copiii au simțit imediat că ceva nu e în regulă. Maria, o fetiță cu codițe blonde, m-a întrebat: — Doamna Irina, de ce sunteți tristă? Am zâmbit forțat și i-am spus că sunt doar obosită. Dar adevărul era că mă simțeam mai singură ca niciodată.
În zilele următoare am încercat să vorbesc din nou cu ai mei. Mama mi-a spus că nu poate veni la București pentru că trebuie să aibă grijă de bunica. Tata mi-a trimis 200 de lei prin transfer bancar și un mesaj: „Sper să te ajute.” Mihai nu a mai răspuns deloc.
Într-o seară, după prima ședință de chimioterapie, am leșinat în baie. M-am trezit pe jos, cu fața lipită de gresie și cu telefonul lângă mine. Am sunat-o pe mama plângând: — Te rog, vino! Nu mai pot singură! A oftat adânc: — Irina, trebuie să fii tare. Nu putem fi mereu lângă tine.
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între mine și familia mea. Am început să mă bazez pe mine însămi și pe Roxana. Ea m-a dus la spital, ea mi-a făcut cumpărăturile când nu puteam ieși din casă, ea m-a ținut de mână când îmi cădea părul și plângeam în oglindă.
Într-o zi, la spital, am întâlnit-o pe doamna Viorica, o femeie trecută de 60 de ani care făcea chimioterapie pentru a treia oară. Mi-a spus: — Să nu te superi pe ai tăi. Oamenii fug de boală ca dracul de tămâie. Dar tu trebuie să trăiești pentru tine.
Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dezamăgire, dorința de a fi iubită și sprijinită. Am descoperit că pot fi puternică chiar și atunci când sunt singură.
După șase luni de tratament chinuitor, am primit vestea că boala intrase în remisie. Am plâns iar — dar de data asta de ușurare. Mama m-a sunat atunci: — M-am gândit mult la tine… Poate vii acasă la Paște? I-am răspuns calm: — Poate… Dar nu știu dacă mai pot fi aceeași Irina care venea cu inima deschisă.
La Paște am stat acasă cu Roxana și cu câțiva prieteni noi pe care îi cunoscusem la spital. Am râs, am povestit și am simțit pentru prima dată după mult timp că aparțin undeva.
Acum mă uit în urmă și mă întreb: ce înseamnă cu adevărat familia? Sângele sau oamenii care îți stau alături când lumea ta se prăbușește? Poate că răspunsul nu e atât de simplu… Voi ce credeți? Cine v-a fost alături când v-a fost cel mai greu?